Italia versus Franța: diferența în credibilitatea fiscală și pericolul datoriei suverane pe piețele globale

Dobânzile adaugă o altă dimensiune scenariului. Randamentele obligațiunilor franceze pe 30 de ani au urcat la 4, 51%, cel mai ridicat nivel din ultimii 16 ani, indicând că piețele văd un risc crescut legat de datoria suverană franceză. În termeni de costuri ale datoriei, Franța plătește în prezent dobânzi echivalente cu aproximativ 2% din PIB, în timp ce Italia ar urma să suporte costuri totale ale dobânzilor de circa 3, 8% din PIB în 2025, adică în jur de 81 de miliarde de euro. Paradoxal, deși costul absolut e mai mare în Italia, Franța este mai vulnerabilă la creșterea dobânzilor: dacă ratele de refinanțare rămân la nivelurile actuale, costurile dobânzilor pentru Franța, acum în jur de 65 de miliarde de euro, ar putea crește cu 5–7 miliarde pe an, sau 10–15 miliarde în doi ani.
Situația Franței este diferită. Datele actualizate transmise Comisiei Europene indică un deficit estimat la 155 de miliarde de euro în acest an, adică 5, 2% din PIB, față de 5, 8% anunțat inițial pentru 2024. Guvernul francez anticipează o creștere nominală a PIB-ului de 2, 2% pentru acest an, însă problema majoră rămâne deficitul: dacă se menține la 5% sau peste, datoria publică ar putea urca spre 125% din PIB, comparativ cu 115% estimate pentru 2025. În schimb, Italia ar putea ajunge la un nivel al datoriei de 136% în același an. Pe scurt, Franța are nevoie de corecții bugetare substanțiale pentru a evita o spirală a datoriei, iar momentul și natura acestor corecții vor fi puternic influențate de evoluția ratelor dobânzilor.
Italia a înregistrat progrese concrete: președintele Băncii Centrale Europene, Christine Lagarde, a afirmat că Italia ar putea ieși în curând din procedura de deficit excesiv, apropiindu-se de pragul de 3% din PIB. Ministrul Economiei, Giancarlo Giorgetti, anticipează că acest obiectiv ar putea fi atins chiar din 2025, cu deficitul estimat să scadă de la 3, 4% în 2024 la 3, 3% în 2025 și la 2, 8% în 2026. Aceste valori reprezintă o primă etapă esențială pentru Italia, care încearcă să recâștige încrederea investitorilor după ani de volatilitate fiscală. De asemenea, creșterea economică „nominală” prognozată pentru Italia este în prezent de 2, 9%, susținută de un deflator al PIB-ului mai ridicat, ceea ce contribuie parțial la îmbunătățire.
Analiza reunește elemente fiscale, politice și financiare pentru a arăta de ce două țări vecine pot urma traiectorii atât de diferite în fața acelorași presiuni. Situația evidențiază cum factori precum deficitul structural, dinamica creșterii nominale, ponderea datoriei deținută de străini și stabilitatea politică se intersectează și influențează condițiile de finanțare pe termen lung. Investitorii reacționează rapid la semnale, fie economice, fie politice, iar efectele se văd în costurile de împrumut și în sustenabilitatea pe termen lung a politicilor fiscale.
Concluzia indică faptul că Italia ar putea beneficia de o ușoară relaxare a presiunii fiscale dacă menține tendința de reducere a deficitului, pe când Franța este presată să facă ajustări semnificative, cu posibile repercusiuni ample asupra cheltuielilor publice și a politicilor sociale. Piețele și deciziile publice vor stabili ritmul și forma acestor schimbări, iar 2025 se conturează ca un an decisiv pentru ambele state. Care crezi că va fi factorul decisiv în evoluție: disciplina fiscală, stabilitatea politică sau nivelul ratelor dobânzilor?
Când discutăm despre finanțele publice din Europa, atenția se concentrează acum pe Italia și Franța, două economii mari care ilustrează importanța credibilității pe piețele internaționale. Italia pare pregătită să părăsească procedura UE pentru deficit excesiv, pe când Franța se confruntă cu tensiuni politice care au crescut randamentele obligațiunilor pe termen lung, sugerând îngrijorări privind sustenabilitatea finanțelor sale.
Contextul politic agravează situația pentru Paris: instabilitatea guvernamentală a erodat încrederea, iar un guvern minoritar nu ar rezolva problema. Prin urmare, Franța are nevoie de o ajustare fiscală importantă, ceea ce implică fie majorarea veniturilor, fie reducerea cheltuielilor, fie o combinație a acestora. Uniunea Europeană estimează că Franța ar trebui să reducă deficitul cu aproximativ 90 de miliarde de euro, echivalentul a circa 3% din PIB, pe parcursul mai multor ani, un gol care trebuie acoperit prin măsuri clare și durabile. Italia, în schimb, va încerca să împace necesitatea consolidării cu stimulente fiscale în măsura permisă de cadrul UE și de piețele financiare.
Un alt aspect important este structura deținătorilor datoriei: aproximativ 50% din obligațiunile guvernamentale franceze sunt în mâinile investitorilor străini, comparativ cu 32% în cazul Italiei. Aceasta înseamnă că Franța este mai expusă la schimbări în percepția internațională și la volatilitatea fluxurilor de capital. Piețele rămân judecătorul final: dacă încrederea scade, costurile de finanțare cresc, iar ajustările devin mai aspre și mai rapide.