Când discuți despre divizarea Europei la sfârșitul anilor 1930, îți vine imediat în minte pactul semnat la Moscova la 23 august 1939 între Germania nazistă și Uniunea Sovietică, o înțelegere care avea să redeseneze harta și să provoace schimbări majore în vieți. Acel protocol secret, parte a pactului Ribbentrop-Molotov, nu a fost doar un simplu tratat de neagresiune: el stabilise dinainte modul în care urmau să fie împărțite sferele de influență în Europa Centrală și de Est, iar consecințele au fost rapide și dramatice.
La o săptămână după semnare, pe 1 septembrie 1939, Germania a atacat Polonia din vest, declanșând al Doilea Război Mondial. Armata poloneză a opus rezistență, dar era depășită numeric și logistic. În timp ce atenția lumii era concentrată pe frontul de vest, în est se pregătea o mișcare menită să consfințească înțelegerea dintre cele două regimuri totalitare. În zorii zilei de 17 septembrie 1939, peste 600.000 de soldați ai Armatei Roșii au trecut frontiera estică a Poloniei, susținuți de mii de tancuri și avioane. Moscova a justificat intervenția prin necesitatea de a „proteja” minoritățile ucrainene și belaruse, dar documentele istorice au arătat că operațiunea fusese planificată împreună cu Germania.
Guvernul polonez a fost luat prin surprindere. Mareșalul Edward Rydz-Śmigły a ordonat retragerea spre România și Ungaria pentru a salva ceea ce se putea din structurile statului, iar numeroase unități au încercat să evite confruntările directe cu sovieticii. În unele regiuni însă, grăniceri, voluntari și civili au opus rezistență, iar luptele de la Grodno și Vilnius rămân exemple ale unei rezistențe disperate, atât în sens propriu, cât și figurat.
În mai puțin de o lună, Polonia a fost practic ștearsă de pe hartă. Pe 6 octombrie 1939, ultimele unități poloneze s-au predat, iar țara a fost împărțită în două zone de ocupație: vestul sub control nazist, estul anexat de URSS. Pentru populația civilă au urmat deportări în masă, epurări ale elitelor militare și intelectuale și represiuni severe. Cea mai cunoscută dintre tragedii este masacrul de la Katyn din primăvara lui 1940, când aproximativ 22.000 de ofițeri, polițiști și funcționari polonezi au fost executați de NKVD.
România a intrat imediat în ecuația crizei. După prăbușirea rezistenței poloneze, mii de civili și militari au trecut granița sudică și au găsit adăpost în România. Autoritățile de la București au permis intrarea refugiaților și au dezarmat militarii sosiți, plasându-i în anumite localități conform unei decizii oficiale din 17 septembrie 1939. Guvernul polonez a funcționat și din exil pe teritoriul românesc, regrupându-se ulterior, iar mulți militari polonezi au reușit mai târziu să ajungă în Franța și Marea Britanie pentru a continua lupta. Pentru a gestiona afluxul, Bucureștiul a creat un Comisariat general al polonezilor, care colabora cu Crucea Roșie și alte organizații; sprijinul financiar pentru refugiați venea în mare parte din fonduri poloneze, inclusiv din tezaurul Băncii Poloniei evacuat prin România spre Marea Britanie.
Efectele pactului Ribbentrop-Molotov nu s-au limitat la frontierele Poloniei. Un an mai târziu, în iunie 1940, URSS a emis un ultimatum prin care cerea cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, teritorii care fuseseră incluse de facto în sfera sovietică ca urmare a acordului. După consultări interne, autoritățile române au decis că o rezistență armată nu era viabilă și s-au retras, ceea ce a permis ocuparea rapidă a regiunilor cerute, plus Ținutul Herța, care nu fusese menționat în pact. Așa cum se spune, harta se poate modifica rapid când alții trasează liniile.
Subiectul invaziei sovietice a fost mult timp unul sensibil. În perioada comunistă, autoritățile din Polonia, sub influența sovietică, au evitat abordările critice ale zilei de 17 septembrie 1939, prezentând Uniunea Sovietică drept o forță „eliberatoare” în estul Poloniei. Abia după diminuarea influenței Moscovei și după căderea comunismului a devenit posibilă o reevaluare publică a acelui episod dureros. Astăzi, 17 septembrie este pentru mulți polonezi un simbol al pierderii independenței și al unei trădări din partea unei puteri care se pretindea apărătoare a intereselor slave. Trauma deportărilor, execuțiilor și ocupației a traversat generațiile.
Amintirea rămâne vie prin ceremonii anuale de comemorare, monumente, expoziții și producții cinematografice, printre care filmul Katyn regizat de Andrzej Wajda. Istoricii invocă 17 septembrie 1939 ca exemplu al vulnerabilității statelor mici în fața înțelegerilor dintre marile puteri: pactele secrete și interesele geopolitice pot hotărî soarta unor națiuni fără ca acestea să aibă vreun cuvânt decisiv. Ecourile acelei zile se aud și azi în relațiile polono-ruse; Varșovia rămâne critică față de politica externă a Moscovei, iar memoria din 1939 funcționează ca un avertisment împotriva amenințărilor imperialiste.
17 septembrie 1939 rămâne o dată concretă în istoria poloneză, asociată cu deplasări masive de persoane, pierderi și epurări: aproximativ 22.000 de ofițeri executați la Katyn, peste jumătate de milion de soldați sovietici pătrunși în Polonia și o împărțire rapidă a spațiului geopolitic între Berlin și Moscova. Ce ne arată această poveste despre felul în care interesele marilor puteri pot modela destinul țărilor mici, atunci când instituțiile lor nu pot riposta eficient? Crezi că lecțiile din 1939 ar trebui discutate mai mult în școli și în mass-media de astăzi?
Interesant, dar nu prea știam că URSS a planificat totul dinainte cu Germania — deci 17 sept e cam o trădare evidentă; cum de nu s-a vorbit mai mult la școală despre consecințele pe termen lung pentru populațiile din estul Poloniei și pentru România (deportări, Katyn, tezaurul Poloniei evacuat prin RO etc), și poate cine are surse bune pt. deportări/numere exacte kısm?