Ioana Romana Laurențiu semnalează aceste dileme dintr-o perspectivă juridică practică. Pachetul 2 atinge aspecte sensibile: conversia creanțelor, protecția drepturilor creditorilor, garanțiile terților și sancțiunile aplicabile societăților. Rămâne de stabilit dacă legea urmărește, în fapt, o conversie obligatorie sau dacă, sub acest termen, se ascunde un mecanism impus care, în realitate, nu poate opera fără acordul creditorului. Exemple concrete din text, obligația de a converti când activul net este sub jumătate din capitalul subscris, reacțiile Consiliului Economic și Social și îngrijorarea investitorilor instituționali, arată că miza este direct legată de finanțarea startup-urilor și de fluxurile de capital. Ce se poate face acum este clarificarea mecanismelor de executare, prevederea efectelor asupra garanțiilor și asigurarea faptului că orice sancțiune pentru neîndeplinire ia în considerare situațiile în care societatea nu deține controlul final.
Proiectul nu prevede în mod explicit obligativitatea acceptării conversiei de către creditor, nici vreun mecanism prin care aceasta s-ar realiza automat, fără consimțământul său. A presupune că obligația societății ar forța, implicit, creditorul să renunțe la drepturile asupra creanței ar echivala cu o expropriere mascată. Respectarea dreptului de proprietate, garantat constituțional, nu permite abordări superficiale, iar o prevedere explicită în acest sens ar ridica serioase semne de întrebare privind compatibilitatea constituțională.
Privind în ansamblu, este necesar un echilibru între protejarea intereselor publice și respectarea proprietății private; în absența clarificărilor, riscul este ca măsura să genereze mai multă incertitudine decât stabilitate. Tu ce crezi: cum ar trebui legiuitorul să armonizeze protecția firmelor în dificultate cu drepturile creditorilor și ale terților?
Rămâne, așadar, dilema practică: ce se întâmplă când societatea dorește conversia creanței, dar creditorul refuză? Societatea ar fi în situația de a nu-și îndeplini obligația legală, nu din vina sa, ci pentru că un terț (creditorul) împiedică conversia. Se poate aplica sancțiunea contravențională societății în astfel de circumstanțe? Este rezonabil să sancționăm pe cineva pentru un rezultat pe care nu-l poate produce din motive obiective? Aceasta este o problemă dificilă, care necesită clarificări legislative și proceduri ce definesc raporturile dintre obligațiile societății și drepturile creditorului.
Legea din Pachetul 2 care prevede transformarea împrumuturilor asociaților în capital social a stârnit reacții în rândul startup-urilor și al mediului de afaceri din România. Discuția se concentrează pe ce, cine și unde: Guvernul a introdus măsura la nivel național, aplicându-se firmelor al căror activ net scade sub jumătate din capitalul social, iar efectul propus ar fi conversia creanțelor asociaților în părți sociale. Istoria intervențiilor economice arată că statul intră adesea când stabilitatea financiară pare pusă în pericol, însă fiecare intervenție ridică întrebări privind proprietatea, riscul și atractivitatea investițiilor, aspecte intens dezbătute în presa de specialitate și de investitori.
Legiuitorul poate urmări scopuri legitime, protejarea creditorilor, stabilizarea firmelor, însă mijloacele trebuie adaptate la realitățile juridice și economice. O normă care ar impune conversia fără a clarifica efectele asupra dreptului de proprietate, asupra garanțiilor și asupra răspunderii contravenționale riscă să genereze mai multe dificultăți decât soluții. Problema nu este doar că textul ar putea descuraja investițiile; este că lasă loc pentru interpretări divergente, litigii și instabilitate juridică. În lipsa unor mecanisme de compensare sau proceduri de arbitraj, investitorii străini și marile fonduri ar putea considera România un teren nesigur pentru instrumente financiare avansate precum împrumuturile convertibile.
Mai apar complicații practice: ce se întâmplă cu garanția unui terț pusă asupra creanței convertite? Dacă creanța era oferită ca garanție, transformarea ei în acțiuni sau părți sociale schimbă atât natura, cât și lichiditatea garanției. Creditorul garantat s-ar putea trezi cu o garanție reprezentată de acțiuni a căror valoare este incertă și volatilă, ceea ce îi slăbește poziția. Aceste necunoscute nu sunt doar aspecte tehnice: ele afectează siguranța tranzacțiilor civile și acel echilibru fin care asigură predictibilitatea pieței.
Miza practică este evidentă: numeroase startup-uri apelează la împrumuturi convertibile ca metodă flexibilă de finanțare. Proiectul obligă apoi societățile în dificultate să transforme acele creanțe în capital social. O varietate de actori, fonduri mari de investiții, angel investors, antreprenori, au semnalat că o astfel de constrângere ar putea produce evaluări impuse, diluări neașteptate ale acționariatului și, implicit, descurajarea investițiilor în România. Critica nu este doar de natură emoțională: Consiliul Economic și Social a atenționat că măsura „taie punțile de salvare ale start-upurilor” și diminuează șansele ca unele dintre ele să devină jucători importanți la nivel internațional.
Dreptul de proprietate și securitatea circuitului civil sunt repere esențiale pentru funcționarea unei economii bazate pe contracte. Dacă legea modifică regulile în cursul aplicării, fără mecanisme clare și fără protecția părților terțe, riscăm impredictibilitate. Nu este vorba doar de probleme tehnice, ci de viziunea asupra pieței de capital din România, de semnalul transmis investitorilor și de echilibrarea protecției firmelor vulnerabile cu respectarea drepturilor celor care le finanțează.
Guvernul a încercat să atenueze efectele, modificând proiectul și introducând excepții pentru a calma investitorii. Totuși, dincolo de intenție, textul scoate la iveală probleme juridice semnificative. În relatările media s-a folosit frecvent expresia conversie obligatorie sau chiar conversie automată, iar proiectul prevede, formal, obligația societății de a opera conversia creanțelor asociaților în capital social; nerespectarea este sancționată contravențional. Aceasta generează o contradicție fundamentală: conversia unei creanțe impune, în practică și în tradiție, consimțământul creditorului, adică al acționarului care a acordat împrumutul. Creanța reprezintă un bun necorporar al creditorului, poate fi cesionată, aportată la capitalul altei societăți sau folosită drept garanție, deci nu e ceva ce statul poate dispune unilateral.
Știri
Executivul propune creșteri de taxe și stimulente pentru start-upuri în cadrul pachetului de reforme fiscale
Guvernul a expus luni, în Parlament, un set de măsuri fiscale destinate remedierii dezechilibrelor bugetare ale României, de la taxarea marilor averi până la reguli noi privind capitalul social al SRL-urilor și instituirea unui impozit […]
Economie
Fondul Proprietatea obține avizul ASF pentru răscumpărarea a 80 de milioane de acțiuni
Fondul Proprietatea a primit aviz favorabil din partea Autorității de Supraveghere Financiară pentru o ofertă publică de răscumpărare de titluri proprii, prin care intenționează să achiziționeze 80 milioane de acțiuni, adică în jur de 2, […]
pai mie mi se pare clar ca e o porcărie prost pusă la punct. adică… cine naiba forțează un creditor să accepte să-și piardă creanța? nu merge asa, stii, creanța e bunul lui, poate fi cesionată, gajată, adusă ca aport — nu e ceva ce statul pur și simplu transforma fara consecinte.
si da, problema nu e doar juridică, e si economică: fondurile VC, angel investors, folosesc instrumente convertibile tocmai pt flexibilitate; impui conversia automática sau obligatoriua și bagi riscul de diluare impredictibilă. multe startup-uri traiesc din astea, vezi TUPE? nu, bad example, dar în fine — exemplu: SAFE notes sau convertible loans sunt folosite pe scară largă, iar o măsură de genul poate face investitorii să se gândească de două ori înainte sa mai bage bani in romania.
in plus, ce faci cu garanția unui terț? pun pariu ca regulamentul nu are solutie clară: daca o creanță e gajată, transformarea in părți sociale schimbă natura garanției — devine mult mai ilichidă, și cine rămane cu paguba? creditorul garantat.
deci, ce trebuie: clarificări procedurale, mecanisme de compensare, maybe un mecanism de arbitraj rapid sau o procedură judiciara prioritară care sa decidă dacă conversia poate opera fara acordul creditorului. si prevederi expres care sa exonereze societatea de răspundere contravențională când nu are controlul final asupra rezultatului (adica: culpa nu e a lor daca creditorul refuză).
eu zic sa introducă: 1) reguli clare despre efectele conversiei asupra garanțiilor si modalitatea de înlocuire/compensare; 2) perioade tranzitorii si evaluari independente pentru stabilirea valorii la conversie (sa nu fie evaluări impuse din pix); 3) mecanisme de notificare si negociere obligatorie înainte de conversie; 4) excepții când conversia ar încălca drepturi constituționale sau când creditorul are garanții terțe; 5) posibilitatea unei solutii alternative: conversia doar cu acordul creditorului sau, daca nu, o procedură judicială/administrativă care sa determine echivalentul.
nu e vorba sa protejam numai investitorii, ok? statul poate avea motive legitime sa vrea stabilitate, dar trebuie balans. daca bagi sanctiuni contraventionale pentru un rezultat pe care firma nu-l poate produce pentru ca un terț blochează, pare nedrept si probabil neconstituțional.
pe scurt: clarificari precise, protecție pentru creditorii garantați, o soluție de evaluare neutră si o clauză de exceptare de la sancțiuni când imposibilitatea de a converti nu e culpa societății. cine stie… poate asa salvezi si firme, si investitori.