George Clooney joacă rolul principal în Jay Kelly, un film prezentat la Festivalul de Film de la Veneția, și livrează una dintre cele mai bune interpretări ale carierei sale, chiar dacă filmul în ansamblu rămâne dezamăgitor.
Să o spunem pe șleau: Hollywood adoră poveștile despre vedete care se plâng de poverile faimei, iar aici Clooney nu se sfiește să facă asta cu mare măiestrie. Personajul său, Jay Kelly, e construit din nuanțe fine: melancolie, aroganță și acel zâmbet de playboy care pare inocent. E o prestație care salvează filmul de la colaps complet și care, fără îndoială, îi poate aduce discuții despre o posibilă nominalizare la Oscar. Pe alocuri, rolul trimite discret la imaginea publică a lui Clooney, mai ales când pe ecran apar fragmente care par o filmografie fictivă a actorului. Dar nu se rezumă doar la asta.
Regizorul Noah Baumbach, cunoscut pentru Marriage Story, pare de această dată mai puțin inspirat. Jay Kelly abordează clișee bine cunoscute despre Hollywood și privilegiile sale; filmul funcționează ca o terapie pentru industria cinematografică, un fel de spovedanie în public. Ideea e aceeași: doi oameni bogați pornesc într-o călătorie care ar trebui să arate contactul cu „lumea reală”. Aparent, filmul vrea să vorbească despre regăsirea sentimentelor și redescoperirea sensului vieții, dar mesajul rămâne adesea plat.
Povestea urmărește drumul lui Jay Kelly și al managerului său Ron, interpretat de Adam Sandler, spre un festival din Italia unde urmează să i se aducă un omagiu. Călătoria cu trenul devine prilej pentru introspecții: îndoieli profesionale, relații șubrede cu familia, iubiri din trecut și presiunea de a umple urmele lăsate de o carieră. Interesantă e, când apare, tensiunea dintre generații: proaspeții veniți încearcă și ei să cucerească lumina reflectoarelor, iar Jay stă deja acolo, ca un umbră descurajată a propriului său succes.
Scenariul, scris de Baumbach împreună cu Emily Mortimer, mizează pe dialoguri lungi și pe familiarități de familie. Unii critici pot găsi în asta farmec sau amuzament, dar, dincolo de momentele de divertisment ușor otrăvit, filmul spune puțin despre lucruri cu adevărat relevante. În final, pare că își consolidează mai curând mitul personajului decât să-l demonteze. Există, totuși, un moment construit ca un omagiu adus magiei cinematografice, un soi de Cinema Paradiso modern, menit să trezească emoție; pentru unii spectatorii e tocmai ce căutau, alții vor simți că e un artificiu menit să acopere lipsa de substanță.
Formal, Baumbach nu forțează prea mult. Filmul începe cu un truc regizoral reușit: o secvență lungă care surprinde pregătirile de pe un platou, apoi trece natural din culise în acțiune. Astfel de tranziții surprinzătoare reapar sporadic, de obicei în momentele care conectează călătoria cu amintirile personajului. În rest, pelicula se bazează mult pe dialoguri ce nu reușesc mereu să captiveze, iar intervențiile unor personaje excentrice, ca un hoț german interpretat de Lars Eidinger, nu oferă suflu nou.
Totuși, apar scântei: unele întâlniri sincere sau neconvenționale prind viață, iar cea mai emoționantă scenă rămâne o secvență din camarieria vedetelor, unde unul îi aplică machiaj altuia. E o scenă mică, dar care arată fragilitatea vanității și felul în care bărbații celebri încearcă să-și ascundă efemeritatea. Astfel de momente rare aduc prospețime, pentru că nu vezi des vedete hollywoodiene expuse astfel.
Jay Kelly a avut premiera mondială în competiția celei de-a 82-a ediții a Festivalului de la Veneția. Filmul va rula în cinematografele germane începând cu 20 noiembrie și va fi disponibil pe Netflix din 5 decembrie 2025.
Crezi că o interpretare puternică este suficientă pentru a salva un film, sau ai nevoie și de un scenariu pe măsură?
Clooney joacă bine, dar filmul e cam plictisitor, sincer.
Crezi că o interpretare atât de bună a lui Clooney e de ajuns ca să salveze un film cam plat ca Jay Kelly, sau tot vrei un scenariu care să țină pasul ca să merite chiar și o nominalizare la Oscar?