De fiecare dată când auzim despre tineri sportivi plecați prea devreme, par să apară întrebări fără răspuns. Povestea lui Gabriel Șerban, portar la ACS Viitorul Coteana, petrecută în Slatina și Craiova, reprezintă o pierdere dureroasă pentru fotbalul local.
Gabriel Șerban avea 20 de ani și era legitimat la ACS Viitorul Coteana. În dimineața zilei de 7 august a căzut de la etajul trei al unui bloc din Slatina. A fost transportat de urgență la spitalul din Craiova, internat în comă, iar în seara zilei de 9 septembrie s-a anunțat decesul său. Clubul la care evolua a postat pe rețelele sociale un mesaj scurt, afirmând că Șerban va rămâne pentru totdeauna parte din istoria echipei și urându-i să se odihnească în pace.
Incidentul readuce în prim-plan vulnerabilitatea tinerilor sportivi, care, în afara antrenamentelor și meciurilor, se confruntă cu probleme personale sau tragedii la fel ca oricine altcineva. Când un portar de 20 de ani nu mai este printre noi, trebuie reanalizate atât formele de sprijin pe care cluburile le oferă jucătorilor, cât și mecanismele de intervenție locale în situații de urgență. Totodată, familia, antrenorii și colegii devin purtători ai unei dureri colective care se răsfrânge asupra comunității.
Astfel de vești sunt procesate diferit de fiecare, iar sportul nu rămâne imun la pierderi. Cazuri asemănătoare din trecut au condus la inițiative de suport psihologic în echipe sau campanii de conștientizare, semn că modul de abordare al problemelor din jurul jucătorilor poate evolua. Numele Gabriel Șerban, data accidentului din 7 august și decesul comunicat pe 9 septembrie vor rămâne legate de memoria clubului ACS Viitorul Coteana și a suporterilor care i-au urmărit cariera scurtă, dar semnificativă pentru comunitatea locală.
Anunțurile publice ale clubului exprimă tristețea colectivă, iar numele și vârsta lui Gabriel rămân detalii concrete care marchează evenimentul. Ce crezi că ar trebui să facă cluburile locale pentru a oferi un sprijin mai bun tinerilor jucători în astfel de situații?
nu prea știu ce să zic… e trist, da.
aici nu e doar despre fotbal, e despre copii care pleacă prea devreme și nimeni nu vede semnalele. cluburile ar putea avea psiholog în echipă, chiar și part time, nu doar antrenor care zice “hai, treci peste”. e simplu: cursuri despre sănătate mintală, ore scurte cu psihologul o dată pe lună, training pentru staff ca să recunoască depresia sau consumul de substanțe.
și da, ambulanta trebuie să ajungă mai repede în orașe mici; ăsta nu e lux, e chestie de viață. poate parteneriate cu spitale din județ ca sa fie transfer rapid, transport aerian atunci când e nevoie, sau un protocol clar cu cine sună și ce se face în primele 30 de minute.
familia ar trebui implicată mai mult în program, să știe când jucătorul are probleme, nu doar rezultate. colegii, ex: sesiuni obligatorii de comunicare, să nu fie tabu. cluburile mari au deja chestii din astea, de ce nu se face la nivel local? finantare? sponsori locali pot pune la dispoziție ore de consiliere, chiar si sessione online cu specialiști.
nu zic că asta rezolvă tot, dar măcar o linie de ajutor 24/7 la nivel de club/consiliu local ar ajuta — cine știe, poate salva pe cineva. și, sincer, ar fi bine verificări periodice medicale serioase, nu doar certificatul că poate juca.
odihnească-se în pace, tânărilor… și să învețe cineva ceva din asta, nu doar postări pe fb si lacrimi o săptămână.