Gabriel Elefteriu, expert la Council on Geostrategy din Londra, vorbește despre transformările care redesenează scena internațională și despre cum sunt afectate Europa și România de noile echilibre de putere. Interviul, realizat la Pașaport diplomatic cu Cristina Cileacu, trage un semnal de alarmă discret: contează din ce în ce mai mult forța militară, iar ordinea bazată pe reguli pare tot mai șubredă.
Elefteriu spune că ideea unei ordini internaționale fundamentate pe reguli este mai degrabă o iluzie veche. După al Doilea Război Mondial și în timpul Războiului Rece a existat o stabilitate aparentă, menținută în mare parte de puterea militară a Statelor Unite. Acea stabilitate nu a fost neapărat rezultatul unor norme respectate de toți, ci al unei ierarhii de putere. Acum, însă, lucrurile se schimbă: un conflict pe continentul european, tensiuni crescânde în Pacific şi perturbări în Orientul Apropiat sunt semne că influenţa americană relativă scade, iar rivalii importanţi, în primul rând China şi Rusia, îşi măresc profilul.
Discuţia trece la ideea unui posibil al Doilea Război Rece: blocuri geopolitice tot mai clare se formează în jurul axei Rusia-China, pe de-o parte, şi a vechiului Vest, pe de altă parte. Nu e vorba de o prietenie mare între Beijing și Moscova, ci de convergenţă de interese. Pe de altă parte, Vestul nu mai funcţionează ca un bloc strategic atât de coerent; cooperarea euro-atlantică e testată de retragerea graduală a implicării Statelor Unite în unele regiuni. Între timp, Rusia şi China încearcă să atragă în jurul lor state din Sudul Global, ca să contrabalanseze influenţa occidentală. Totul înseamnă că se vor lua decizii importante în următorii ani, iar drumul până la o nouă distribuţie echilibrată a puterii va trece prin multe dificultăţi.
Pe tema negocierilor legate de războiul din Ucraina, Elefteriu spune că nu există certitudini. Sunt trei scenarii posibile: un succes al Rusiei, un succes al Ucrainei sau o pace negociată. Dacă actualele discuţii eşuează, conflictul poate rămâne unul de uzură, cu schimbări lente pe front, iar revenirea la negocieri e oricum probabilă, pentru că alternativele sunt limitate. Situaţia este complicată suplimentar de faptul că Rusia are, în ultimă instanţă, sprijinul Chinei, iar asta schimbă calculele strategice.
Când vine vorba de China, Gabriel Elefteriu atrage atenţia că retorica de “pacificator” nu trebuie luată drept literă de lege. Marile puteri, Vest sau Est, urmează mai ales propriile interese naţionale. Ipocriziile apar la tot pasul în diplomaţie, dar realitatea e simplă: strategia occidentală trebuie să contracareze concret demersurile adversarilor.
Europa are o problemă de coerenţă politică şi, implicit, militară. Deși adunăm bugetele, tancurile și diviziile, asta nu înseamnă automat o armată coerentă europeană. Coordonarea rămâne slabă, iar în cazul unei crize serioase nimic nu e garantat, chiar dacă există prevederi ca articolul 5. Iar, pe termen lung, capacitatea de descurajare include și dimensiunea nucleară, unde Europa nu stă la fel de bine ca SUA sau Rusia, care au arsenale masive.
Intervenția asupra situației României pornește de la comentariul lui Elefteriu despre Marea Neagră: deși e percepută acasă drept un atu strategic, România nu are, din punct de vedere militar, multe pârghii de a schimba balanţa în zonă. Aduce în discuţie Formatul București 9 ca semnal că România caută să se implice regional, dar ar fi utilă o strategie externă mai flexibilă. Europa se fragmentează geopolitic: în nord se cristalizează o mini-alianță în jurul Mării Baltice, iar în Balcani apar asocieri regionale diferite. România, care după Revoluţie a mizat pe conexiunea Est-Vest și cooperarea cu puteri din Vest, ar putea avea de câștigat dacă îşi diversifică alianțele, privindu-se mai mult spre sud, spre Balcani, Grecia, chiar Israel, și construind un ecosistem regional care să completeze sprijinul transatlantic. Un element la care trebuie gândit serios este cum își asigură securitatea în contextul unei retrageri strategice parțiale a Statelor Unite din Europa.
Pe scurt, fără a exagera panica: lumea e într-o fază de realiniere. Puterea militară și coerentizarea regională devin priorități, iar soluțiile vor cere nu doar dorinţă politică, ci și costuri pe care statele trebuie să fie dispuse să le suporte. România are opțiuni, dar trebuie să le definească clar și să le urmeze cu consecvență. Ce credeți: e mai realistă o strategie orientată către consolidarea relațiilor regionale sau păstrarea efortului centrat pe legătura cu Vestul?
Fii primul care comentează