Există episoade istorice care reapar ca niște file uitate pe care cineva le scoate din nou din sertar. Aici este vorba despre Fundația Gojdu, testamentul din 1869 al lui Emanoil Gojdu și despre modul în care averea destinată burselor și culturii a devenit obiectul unei dispute între România și Ungaria, cu evoluții ce pornesc din a doua jumătate a secolului XIX și se întind până în ani 2000, atât la Budapesta, cât și la București.
Emanoil Gojdu a instituit o fundație bine organizată: administrarea i-a fost încredințată ierarhilor ortodocși din Transilvania și Ungaria și unor laici cunoscuți, iar o parte din veniturile fundației urma să finanțeze burse pentru tinerii români ortodocși. În inima Budapestei, patrimoniul era considerabil, opt corpuri de clădiri cu 250 de apartamente și aproximativ 50 de spații comerciale, plus depozite bancare și alte valori, un veritabil motor financiar, care făcea din Fundația Gojdu una dintre cele mai importante din Imperiul Austro-Ungar la începutul secolului XX. Testamentul lui Gojdu interzicea transformarea surselor productive în lichidități sau vânzarea acestora, tocmai pentru a asigura continuitatea scopului caritabil.
Până la Primul Război Mondial fundația acordase mii de burse: cercetările arată că 4.455 de studenți români au beneficiat de sprijin și aproape alte 1.000 de tineri au primit ajutoare financiare. Apoi, în 1917, autoritățile maghiare au suspendat activitatea fundației, iar după 1918 administrarea ar fi trebuit, teoretic, să treacă sub tutela română, întrucât mitropolitul din Sibiu era președintele reprezentanței. Disputa a devenit complicată și a fost reglementată prin tratate: articolul 249 din Tratatul de la Trianon stabilea reguli pentru bunurile situate în Ungaria, dar aplicarea lor nu a fost simplă. Negocierile bilaterale au demarat și s-au blocat de mai multe ori pe parcursul anilor 1920–1930, iar în 1927 Budapesta închisese accesul la fonduri și nu furnizase un inventar clar al bunurilor.
Un rol diplomatic important l-a avut Nicolae Titulescu, care a dus cauza la Curtea Permanentă de Justiție de la Haga, iar ulterior s-a semnat Acordul de la Paris, care solicita părților să negocieze o soluție definitivă. Abia în 1937 părțile au parafat un Acord la București: Ungaria se angaja să predea, în 30 de zile, patrimoniul Fundației aflat la Budapesta, iar fundația urma să înceteze existența pe teritoriul maghiar. Documentul a fost ratificat de ambele părți până în 1940, dar punerea în aplicare a fost întreruptă de convulsiunile geopolitice: Dictatul din august 1940 a readus nord-estul Transilvaniei sub administrație maghiară.
După al Doilea Război Mondial, atât Ungaria, cât și România au trecut prin naționalizări sub presiunea sovietică. Ungaria a naționalizat bunurile Fundației Gojdu în 1952, iar în 1953 guvernele statelor socialiste au semnat un document prin care renunțau reciproc la pretenții de despăgubiri, la îndemnul conducerii de la Moscova. Pentru zeci de ani problema a rămas îngropată. Abia în 1996, la inițiativa unor ierarhi și cadre universitare din Mitropolia Ardealului, Fundația Gojdu a fost reînființată, iar administrarea i-a fost încredințată mitropolitului Antonie Plămădeală, arhiepiscopului Bartolomeu Anania și arhiepiscopului Nicolae Corneanu. Tribunalul din Sibiu i-a recunoscut personalitatea juridică la 9 octombrie 1996, iar sediul reprezentanței s-a mutat de la Budapesta la Sibiu.
Demersurile pentru recuperarea averii au continuat, dar s-au izbit de reticența autorităților ungare. În 1998 s-a constituit un Grup de Inițiativă în România care a reluat tratativele cu Budapesta pentru redobândirea bunurilor, invocând Acordul din 1937. Răspunsul ministerului ungar în anul 2000 a fost că acordurile existente nu susțin pretențiile României, invocând și actul din 1953. România, la rândul ei, a considerat că acel act, încheiat sub un regim comunist, este nul, dar negocierile au rămas dificile.
În 2005 a intervenit un moment de cotitură: guvernul condus de Călin Popescu-Tăriceanu a semnat, fără consultarea deplină a conducerii Fundației Gojdu, Acordul pentru înființarea Fundației Publice Româno-Ungare Gojdu, document parafat la o ședință comună a guvernelor de la București și Budapesta pe 20 octombrie 2005. Practic, prin acel act s-a desființat forma privată originală instituită prin testament, iar patrimoniul, sau ceea ce mai rămăsese din el în Ungaria, urma să fie gestionat printr-un mecanism comun româno-ungar. Guvernul român a motivat că astfel se aliniază prevederile testamentare cu realitatea contemporană și cu dorința ambelor state de cooperare. Criticii au susținut că s-a renunțat la aplicarea articolului 249 din Tratatul de la Trianon și la Acordul din 27 octombrie 1937, iar forma renunțării a fost percepută ca un act de cedare a unei valori materiale importante, unele surse evocau sume în jurul a patru miliarde de euro, deși nu exista o evaluare clară și acceptată public.
Hotărârea guvernului a stârnit ample controverse: Academia Română și alte instituții au cerut respectarea testamentului din 1869 și au susținut că fundația era o instituție privată pe care statul nu avea competența de a o lichida. Criticii politici și anumiți teologi au arătat că guvernul s-a lăsat condus de considerente diplomatice sau de dorința de a nu tensiona relațiile bilaterale, posibil legat și de parcursul european al României. În Parlament, ordonanța de urgență care aprobase acordul a fost respinsă: Camera Deputaților, la 30 martie 2006, și Senatul, la 7 aprilie 2006, au refuzat ratificarea, ceea ce a condus la promulgarea de către președintele Traian Băsescu a legii prin care Acordul semnat în 2005 a fost respins.
Paradoxal, în Ungaria, Parlamentul de la Budapesta a adoptat, la 21 noiembrie 2005, o lege care susținea transformarea în fundație publică ungară a ceea ce rămăsese din Gojdu, iar Sectorul VII al Budapestei a vândut complexul Gojdu unor investitori, cu efectele economice care au persistat pe piață. Românii ortodocși din Ungaria au putut, în anumite condiții, folosi o capelă din complex pentru slujbe, dar valoarea tranzacțiilor a rămas în plan local maghiar.
Istoria Fundației Gojdu nu se reduce la proprietăți imobiliare: este o poveste despre cultură, educație și identitate. Fundația a sprijinit generații de români din Transilvania care ulterior au avut roluri importante în viața culturală și politică: Victor Babeș, Traian Vuia, Octavian Goga, Ioan Lupaș, Petru Groza și alții au primit susținere, iar mulți dintre ei au contribuit la realizarea unirii din 1918. Pentru unii politicieni contemporani, promovarea acestor obiective culturale era considerată, eronat sau nu, un obstacol în negocierile internaționale.
Pe fondul acestor dispute, ONG-uri, reprezentanți ai bisericii și mediului academic au continuat să susțină ideea că testamentul și obiectivele inițiale trebuie respectate. Guvernul Tăriceanu a justificat gestul printr-un pragmatism diplomatic, invocând costurile și incertitudinile unui proces internațional care ar fi durat ani și ar fi implicat cheltuieli mari pentru fundația sibiană. O parte dintre liderii politici au argumentat în favoarea stabilității relațiilor bilaterale, în timp ce alții au văzut în acceptarea propunerii ungare o renunțare la drepturi istorice.
Pe lângă miza juridică și politică, cazul Gojdu a fost invocat în dezbateri mai largi despre memoria națională, despre modul în care statul român a gestionat patrimoniul cultural după 1989 și despre politica de restituiri. Sunt readuse în discuție valurile de retrocedări și de restituiri implementate în România, principiul restitutio in integrum adoptat de București, dar și momentele în care guvernele au fost acuzate că au cedat în favoarea unor interese externe. Criticile au fost adesea virulente în spațiul public și au atins teme legate de identitate, suveranitate și priorități diplomatice.
Cursul final al litigiilor și al negocierilor rămâne parte dintr-un tablou mai larg al relațiilor româno-ungare și al politicilor de patrimoniu din Europa Centrală. Complexul Gojdu a fost vândut, iar demersurile juridice pentru recuperarea bunurilor au continuat, inclusiv procese intentate Sectorului VII din Budapesta. În 1999, fundația cu sediul la Sibiu a dat în judecată primăria sectorului pentru anularea licitațiilor și desființarea actelor administrative comuniste din 1952–1953.
Povestea Fundației Gojdu atinge subiecte sensibile: cum reconciliem obligațiile istorice asumate prin tratate cu realitățile geopolitice în schimbare; cum sunt protejate de stat valorile culturale și educaționale; și cât de eficient este dialogul bilateral atunci când interesele patrimoniale intră în joc. Dincolo de dispute, rămâne și lista concretă a persoanelor sprijinite de fundație: sute de burse, mii de beneficiari, nume precum Victor Babeș, Traian Vuia, Octavian Goga, Petru Groza. Aceste nume ilustrează utilitatea practică a unei fundații bine administrate.
Un element concret din această poveste este Acordul din 20 octombrie 2005, semnat la București, care a încercat transformarea Fundației Gojdu într-un instrument comun româno-ungar. Textul respectiv a generat respingerea parlamentară din 2006 și un val de reacții din partea mediului academic, bisericii și societății civile. Decizia a evidențiat tensiunea dintre diplomație și obligațiile istorice, precum și între strategiile politice pe termen scurt și responsabilitățile față de patrimoniul cultural. Ce înseamnă pentru viitor respectarea testamentelor și a angajamentelor internaționale atunci când interesele geopolitice și economice sunt implicate? Care ar fi o soluție practică, echitabilă și durabilă pentru bunurile instituțiilor culturale transfrontaliere?
Fii primul care comentează