Timp de decenii securitatea Europei s-a bazat pe garanțiile americane, o arhitectură ce a rezultat după Războiul Rece și percepută de mulți ca fiind stabilă. Schimbarea a survenit brusc în martie 2025, când o hotărâre administrativă de la Washington de a suspenda temporar schimbul de informații operative cu Ucraina a avut, în doar câteva zile, efecte vizibile pe front și a generat o undă de șoc strategică în Europa. Pentru unii, acest episod a spulberat iluzia că interdependența economică și garanțiile politice oferă automat protecție continentului; discuțiile despre un plan B credibil au trecut rapid de la teorie la dezbatere publică.
Nu este doar o formulare: liderii europeni au început să evoce tot mai des consolidarea propriei capacități de descurajare, inclusiv pe componenta nucleară, iar costurile, implicațiile juridice și dilemele etice au devenit teme de analiză serioasă. Cancelarul german Friedrich Merz a declarat la Conferința de Securitate de la München că reînarmarea nucleară este pe agenda curentă și a menționat că au avut loc discuții confidențiale cu președintele francez pe tema descurajării nucleare europene, subliniind nevoia de a evita diferențe de securitate între regiuni. În prezent, Europa se sprijină în principal pe așa-numita umbrelă nucleară americană, reprezentată de armele SUA dislocate pe continent și de garanțiile colective NATO. Dacă însă Washingtonul nu mai poate fi considerat un garant de încredere, cel mai îngrijorător scenariu pentru statele europene este izolarea în fața Rusiei, care deține al doilea cel mai mare arsenal nuclear după Statele Unite.
În prezent, doar Regatul Unit și Franța dispun de arme nucleare. Bloomberg notează că președintele Emmanuel Macron ar putea, într-un discurs programat pentru această lună, să propună extinderea descurajării nucleare franceze în favoarea altor state europene, idee sugerată și anul trecut în contextul războiului din Ucraina. Analizele consultate arată însă că, teoretic, și alte state ar putea construi rachete nucleare dacă ar mobiliza resursele necesare, dar o astfel de cale implică decizii dure: costuri enorme, încălcarea unor tratate internaționale și asumarea riscului ca angajamentul de apărare față de un aliat să transforme propria țară într-o țintă.
Cercetători precum Pavel Podvig au prezentat scenarii concrete pentru a evidenția dilemele: dacă Rusia ar ataca Estonia, Franța ar trebui să cântărească capacitatea de a provoca daune semnificative adversarului în schimbul riscului unor lovituri masive înapoi. Aceasta este tocmai logica care face descurajarea nucleară atât eficientă, cât și profund neliniștitoare. De aceea subiectul va fi fierbinte la München, iar poziția franceză pe această chestiune va fi definită după consultări interne la Paris.
Constrângerile bugetare complică foarte mult situația. Europa împinge deja limitele financiare pentru consolidarea capabilităților convenționale; în 2025 Uniunea Europeană și Regatul Unit au cheltuit împreună peste 530 de miliarde de dolari pentru apărare, iar pentru majoritatea țărilor înlocuirea umbrelei americane cu noi capacități nucleare ar fi prohibitvă. Pe termen scurt, experții consideră mai realistă întărirea arsenalului convențional avansat, capabil să amenințe ținte strategice din interiorul Rusiei și astfel să descurajeze o invazie. Darya Dolzikova de la Royal United Services Institute afirmă că nu vede fezabilă o descurajare nucleară paneuropeană, dar consideră că există spațiu pentru discuții despre modul în care britanicii și francezii își proiectează propriile sisteme și impactul acestora asupra securității europene.
În comparație cu Statele Unite și Rusia, Europa are un rol modest din punct de vedere nuclear. Franța și Regatul Unit dețin împreună circa 400 de focoase nucleare operaționale, iar întreținerea acestor arme costă aproximativ 12 miliarde de dolari pe an, mai mult de jumătate din bugetul total al apărării Suediei. Statele Unite au în jur de 1.670 de focoase, un număr care ar putea fi influențat de expirarea tratatului New START dintre SUA și Rusia. Rusia, în schimb, are un arsenal mai mare și mai diversificat, inclusiv arme nucleare tactice de dimensiuni reduse, ceea ce îi oferă flexibilitate în alegerea țintelor și în gestionarea unei posibile escaladări.
Latura politică rămâne la fel de relevantă. Convinsul populațiilor că arme nucleare extrem de costisitoare trebuie folosite pentru a proteja și alte state poate fi dificil, mai ales în perioade de presiune economică. Franța se pregătește pentru alegerile prezidențiale de anul viitor, iar figuri ca Marine Le Pen și Jordan Bardella s-au pronunțat împotriva implicării în eforturi extinse de înarmare europeană. În același timp, NATO continuă să promoveze unitatea: secretarul general Mark Rutte a reafirmat angajamentul american față de alianța transatlantică. Totuși, când Washingtonul insistă că Europa trebuie să-și gestioneze singură securitatea, de regulă se referă la apărarea convențională, iar arsenalul britanic rămâne strâns legat de cel american; Marea Britanie are independență operațională în utilizarea descurajării nucleare, iar submarinele sunt fabricate pe teritoriul său, însă rachetele provin de la producători americani precum Lockheed Martin.
Conferința de Securitate de la München a scos în evidență problema reînarmării nucleare. Tema ridică nu doar chestiuni legate de bugete și sisteme de armament, ci și întrebări juridice și politice privind tratatele, responsabilitatea de a apăra alții și riscul de a deveni o țintă. Cum ar trebui, în termeni realiști, Europa să conceapă un plan B fără a sacrifica stabilitatea regională și cadrul legal existent? Credeți că Franța și Regatul Unit vor accepta extinderea umbrelei lor nucleare asupra altor state europene?
Fii primul care comentează