Florin Iaru risipește mituri istorice și dezminte citate apocrife legate de originile românilor

Florin Iaru semnează fragmentul, iar demersul său e util pentru oricine întâlnește pe internet sau în broșuri locale repetate afirmații istorice grandioase fără documentare. Care dintre exemplele de mai sus ți se pare cel mai convingător sau, dimpotrivă, cel mai absurd?
Textul lansază, implicit, o invitație de a verifica sursele și de a nu confunda afirmațiile senzaționale cu concluziile științifice. Mai mult, sugerează că retorica naționalistă sau mitologizantă poate fi întărită prin apelul la autori celebri, reali sau fabricați, tocmai pentru a conferi greutate unei narațiuni. Dincolo de ironii, rămâne o lecție practică: arheologia, lingvistica și istoria comparată au metode și criterii; absența lor nu transformă speculația în certitudine. Autorul, Florin Iaru, cunoscut ca scriitor și jurnalist, semnează acest fragment care demască proliferarea bazaconiilor și subliniază necesitatea discernământului.
Lista celor 19 sau mai mulți „martori” imaginari sau deturnați este elocventă: de la citate inexistente puse pe seama lui Homer sau Pitagora, la nume complet inventate, până la interpretări forțate ale unor lucrări serioase. Înregistrarea acestor cazuri nu reprezintă doar un inventar de erori, ci o radiografie a modului în care se construiesc miturile publice. Ceea ce pare o colecție de exagerări sau fantezii naționaliste are consecințe reale: modele istorice false pot alimenta idei politice, revendicări teritoriale sau pur și simplu o imaginație colectivă în disonanță cu faptele verificate. Pentru cititor, esențial este recunoașterea tiparelor: apelul la autoritate fără sursă, confuzia între opinie și dovadă, reciclarea vechilor prejudecăți.
Evident, miturile legate de originea popoarelor au fost întotdeauna mai atractive decât paginile serioase de istorie; aici avem de-a face cu un ansamblu de afirmații false sau incomplete, atribuite unor autori celebri sau inventați, care susțin că românii sau strămoșii lor ar fi centrul civilizației mondiale. Textul examinează o listă extinsă de astfel de citate și ipoteze, de la atribuiri aberante puse pe seama lui Pitagora, Homer sau Platon până la personaje fabricate precum A. Kifisim sau William Schiller, și demonstrează, pas cu pas, că multe dintre aceste afirmații nu rezistă unei verificări elementare a surselor. E o lecție despre cum enunțuri bine formulate par credibile, chiar dacă nu au acoperire documentară, iar exemplul e local: mituri legate de Tărtăria, Dacia sau limba română sunt reciclate de decenii și prezentate ca probe incontestabile, deși specialiștii, arheologi, istorici sau filologi, resping interpretările exagerate.
Autorul fragmentului nu se limitează la demontare: ironizează fenomenul, menționând două citate generate rapid cu ajutorul inteligenței artificiale, care sună pompoase și grandioase, dar sunt la fel de nefondate ca multe dintre cele atribuite altora. Concluzia e simplă: cineva dispus să creadă va accepta ușor astfel de afirmații, iar sentimentul de mândrie identitară devine un motor puternic pentru răspândirea lor. În plus, modul în care erudiția veche a secolelor XVIII–XIX a folosit analogii literare și tradiții pentru a completa golurile documentare explică prezența acestor afirmații în sursele istorice timpurii; problema apare când ipoteze vechi sunt reluate ca adevăruri stabilite.
Sunt și cazuri care exemplifică modul tipic în care se creează o tradiție falsă: se pornește de la o frază vagă, se atașează numele unui autor prestigios sau se inventează un autor, se rotește prin publicații și forumuri și, rapid, devine „dovadă” pentru cei predispuși să creadă. Exemplele din listă acoperă diverse tipuri de fabricare: citate apocrife (Michelet, Louis de la Vallée Poussin), confuzii de nume (probabila încurcătură între Olof Ekstrom și Per Olof Ekström), extrapolări nefondate (Gimbutas despre o „România” antică) sau teorii senzaționale promovate de publiciști marginali (Daniel Ruzo). Chiar și persoane cu autoritate în domeniu au fost citate eronat: Gordon Childe, specialist în răspândirea indo-europenilor, nu a localizat originile acestora în România; Eugène Pittard, antropolog real, nu a susținut că strămoșii românilor ar data din zorii omenirii. Lista continuă cu numeroase exemple de apocrife, invenții și confuzii contextuale.
Mulți dintre autorii menționați în listă există, dar nu în sensul în care li se atribuie acele fraze. A. Kifisim, presupus sumerolog rus care ar fi observat influența strămoșilor românilor asupra Egiptului sau Chinei, nu apare în literatura de specialitate. Alte nume, precum Friedrich Hayer sau William Schiller, sunt pur și simplu inventate. Când autorii sunt reali, citatele sunt adesea luate din context sau reinterpretate: Pitagora nu a lăsat scrieri, pasajele atribuite lui despre geți sunt ulterior construite; Platon, în dialogul Carmides, folosește ironia lui Socrate când amintește un „medic trac”, fără a valida zeul get Zamolxis; iar Homer vorbește despre tracii din zona Mării Egee, nu despre geți recunoscuți în epoca sa. În multe situații, autorii moderni sau pseudo-arheologii au speculat pe baza unor descoperiri (de exemplu plăcuțele de la Tărtăria) fără acceptul comunității științifice pentru concluzii atât de radicale.
Florin Iaru încheie cu un ton ușor polemic și autoironic, arătând că nici inteligența artificială nu face decât să reproducă formulele grandioase care sună bine, dar nu aduc informație veridică. Situația rămâne deschisă: vor exista întotdeauna oameni care vor prefera narațiunile confortabile în locul verificării. Ce rămâne de făcut e simplu și pragmatic: verificați autorii, căutați sursele, întrebați istoricii și arheologii. Pare banal, dar funcționează.