Când se vorbește despre libertatea editorială și reglementarea radiodifuzării în Statele Unite, ecourile trecutului apar la fel de des ca disputele contemporane. Politica FCC privind denaturarea știrilor, instituită în anii 1960, a fost readusă în prim-plan după o petiție semnată de foști președinți și comisari ai comisiei, iar actualul președinte, Brendan Carr, a afirmat ferm că nu o va elimina. De la primele emisiuni radio până la televiziunea comercială de masă, autoritățile s-au confruntat cu ideea intervenției statului în conținutul editorial; astăzi această controversă capătă nuanțe noi, legate de norme constituționale și de fragmentarea ecosistemului media.
Carr a reacționat direct pe X, scriind simplu: How about no, indicând că nu va abandona politica privind denaturarea știrilor și va păstra responsabilitatea posturilor de a respecta obligațiile de interes public. Răspunsul său urmează unei petiții depuse de un grup bipartizan de foști președinți și comisari ai FCC care solicită anularea unei politici create în anii 1960. Aceștia susțin că regula a fost invocată frecvent de Carr ca mijloc de a amenința retragerea licențelor de difuzare, cel mai mediatizat caz fiind disputa legată de Jimmy Kimmel, când Carr a afirmat că difuzorii ABC ar putea pierde licențele dacă păstrează comedianul pe post, invocând „denaturarea știrilor”.
Semnatarii petiției consideră că incidentul Kimmel și alte amenințări similare ilustrează intervenții excesive în deciziile editoriale. Ei susțin că scopul declarat al politicii, eliminarea părtinirii în știri, nu reprezintă un interes legitim al guvernului în lumina doctrinei Curții Supreme referitoare la Prima Amendă. În plus, afirmă că politica a avut efect de înăbușire a discursului, a fost folosită politic, este vagă și devine inutilă având deja la dispoziție regula existentă care interzice „păcălelile” periculoase în emisie, prevăzută la 47 C.F.R. § 73.1217.
Petiția solicită în termeni clari ca FCC să abroge în întregime politica privind denaturarea știrilor și să recunoască că nu poate cerceta sau sancționa radiodifuzorii pentru că „denaturează”, „înclină” sau „aranjează” știrile, decât în situațiile în care emisiunea ar îndeplini standardul înalt aplicabil în cazurile de hoax periculos. Observația centrală este că normele juridice privind libertatea de exprimare s-au modificat de la crearea politicii în anii 1960, iar peisajul media contemporan, cu posturi locale slabe, platforme digitale globale și polarizare, impune reevaluarea instrumentelor de reglementare.
Semnatarii petiției sunt figuri importante în istoria FCC: Mark Fowler (președinte 1981–1987), Dennis Patrick (1987–1989), Alfred Sikes (1989–1993), Tom Wheeler (2013–2017), Andrew Barrett (comisar 1989–1996), Ervin Duggan (comisar 1990–1994) și Rachelle Chong (comisar 1994–1997). Prezența lor conferă greutate cererii, pentru că aduce experiență din administrații și orientări politice diferite, subliniind caracterul bipartizan al apelului.
Pe de altă parte, poziția lui Carr reflectă o abordare mai activă a reglementatorului, care consideră utilă menținerea politicii ca instrument pentru a se asigura că posturile de radio și televiziune își îndeplinesc obligațiile față de public. Conflictul nu este doar juridic, ci și cultural: ce înseamnă responsabilitatea editorială într-un spațiu media în care fiecare segment de audiență caută confirmarea propriilor convingeri? Și cine stabilește unde se încheie opinia și unde începe manipularea informației?
Cazul Jimmy Kimmel a funcționat ca un catalizator, însă disputa vizează principii mai largi: rolul statului în protejarea informațiilor publice, limitele libertății de exprimare pe frecvențele licențiate și modul în care reglementările istorice se raportează la realitățile moderne. Chestiunea juridică esențială invocată de petiție este că politica nu mai corespunde standardelor actuale de protecție a discursului, iar instrumentele deja existente pentru combaterea hoax-urilor ar fi suficiente.
Din punct de vedere politic, tensiunile pot persista. O abrogare solicitată de foști oficiali cu experiență va genera probabil dezbateri publice, analize juridice și, dacă cazul ajunge acolo, litigii în instanță. În schimb, menținerea politicii de către Carr transmite un semnal că FCC poate interveni pentru a sancționa presupuse denaturări, ceea ce ar putea determina editorii locali să-și reconsidere deciziile în emisiunile sensibile.
Numele Jimmy Kimmel, lista foștilor comisari și referința la cadrul legal 47 C.F.R. § 73.1217 sunt elemente concrete ale disputei: nu este doar o dezbatere abstractă despre principii, ci despre reguli aplicabile unor situații identificate. Aceasta rămâne o temă de interes pentru cei care apără libertatea de exprimare, responsabilitatea media și felul în care instituțiile publice gestionează tensiunile dintre interesul public și libertatea editorială. Ce ți s-ar părea mai problematic: o reglementare strictă care restrânge semnificativ editorialul sau absența unor instrumente care ar putea împiedica manipularea deliberată a conținutului?
Fii primul care comentează