Regizoarea Chloé Zhao a vorbit recent despre diferența dintre filmul ei Eternals și noua producție Hamnet, iar remarca ei despre lipsa limitelor mi s-a părut relevantă și pentru discuția despre viitorul Avengers: Doomsday. Eternals a avut resurse uriașe, Hamnet e un film intim, iar comparația între un blockbuster aproape fără restricții și un proiect restrâns pune pe masă o întrebare care îl îngrijorează pe orice fan responsabil al francizei Marvel: când nu există limite, rezultatul e cu adevărat mai bun?
Eternals a fost primit rece de critici, iar internetul nu i-a iertat greșelile; pentru mulți rămâne una dintre „bobârnacele” MCU. Zhao a spus că absența limitărilor poate fi periculoasă, iar asta nu sună doar a auto-critică, e o observație practică despre cum funcționează storytelling-ul când totul pare permis. Hamnet, pe de altă parte, e un alt gen de film: adaptare literară, atmosferă concentrată, mai puține efecte, mai multă grijă la detaliu.
Avengers: Doomsday pare, din toate semnele, la fel de „nelimitat” ca Eternals, dar pe steroizi. Anunțul distribuției a fost doar vârful aisbergului: zeci de nume mari revin, bugete care cresc constant, filmări de șase luni pline de CGI și o campanie de hype copleșitoare. Unii spun deja că va fi mai mare decât Endgame; alții se tem că „mai mare” nu înseamnă „mai bun”.
Există diferența esențială dintre Endgame și Doomsday: primele două filme mari au avut sens narativ, semănături și planuri bine puse pe parcursul unor ani. Acel crescendo a părut meritat. În schimb, Doomsday pare construit prin adunare de nume și set-piece-uri, mai mult decât printr-o poveste solidă. Asta amplifică îngrijorarea lui Zhao: fără constrângeri, riscul e să creezi mult zgomot și puțină structură.
Pe lângă asta, au apărut tot felul de zvonuri despre cum decurg filmările: actori care încheie scene fără scenariu complet, unii care nu știu cu cine joacă, și bârfe virale care mai târziu se dovedesc false. Toate acestea nu inspiră încredere. Nu înseamnă că filmul nu va fi profitabil, poți avea încasări mari și o primire critică rece, dar pune pe tapet ideea că un proiect „fără limite” poate deveni mai mult un produs industrial decât o poveste memorabilă.
Scepticul în mine vede Doomsday ca pe încă un titlu menit să stoarcă franciza financiar, nu neapărat să o îmbogățească creativ. Mi se pare plauzibil că Phase Six ar fi fost mai coerentă fără unele dintre aceste mega-proiecte. Totuși, din perspectiva industriei, filmul e un eveniment major, așa că nu e surprinzător că Marvel mizează pe horizontală, pe tot ce poate aduna laolaltă.
Rezultatul cel mai probabil? Un film foarte profitabil, dar care ar putea fi perceput ca un dezavantaj cultural pentru marcă, adică mulți bani, puțină satisfacție critică. Comentariile lui Zhao ar trebui luate ca un semnal de alarmă: a nu avea limite nu e întotdeauna un semn bun atunci când construiești o poveste. Rămâne de văzut dacă producția va reuși să transforme această avalanșă de resurse într-un film coerent.
Voi ce credeți: un blockbuster fără restricții are mai mult de câștigat sau de pierdut?
daaa, fără limite seringă cu aiurea, sper doar să nu strice tot.
Deci întreb serios: dacă Eternals a arătat că prea multe resurse și prea puține limite pot produce un film incoerent, credeți că Avengers: Doomsday, cu buget monstru, casting XXL și filmări haotice, va fi doar un supeeer blockbuster de box-office dar fără suflet sau mai bine zis riscăm să stricăm povestea MCU pe termen lung?