Elevii din liceele din Belgrad au ieșit din nou în stradă pentru a solicita răspunsuri și schimbări după tragedia care a cutremurat Serbia: prăbușirea acoperișului unei gări în noiembrie 2024, soldată cu 16 victime. De atunci, demonstrațiile au devenit un semnal constant împotriva corupției percepute și a lipsei de responsabilitate politică, iar marșurile de luni reprezintă cea mai recentă formă a presiunii îndreptate către președintele Aleksandar Vucic.
Străbătând centrul Capitalei, mii de liceeni au mărșăluit în tăcere, o decizie deliberată menită să cinstească memoria victimelor și să transmită un mesaj ferm fără slogane zgomotoase. Spre deosebire de protestele din august, când confruntările cu susținători ai guvernului și cu forțele de ordine au degenerat în violențe, această acțiune s-a desfășurat pașnic, indicând că tonul mișcării poate varia în funcție de participare și de context. Conștienți de gravitatea incidentului care a stârnit indignarea publică, protestatarii au păstrat un respect solemn, iar și alți cetățeni au replicat gestul prin marșuri comemorative la Kragujevac și Novi Sad.
Tragedia din Novi Sad a reflectat o frustrare mai amplă: mulți o interpretează nu doar ca pe un accident, ci ca pe o expresie a unor practici instituționale deficitare și a lipsei de transparență. Presiunile publice au condus la demisii la vârf și la prăbușirea guvernului anterior, dar președintele Vucic a rămas în funcție și a respins în mod repetat solicitările pentru alegeri anticipate. El susține că protestele sunt dirijate din exterior, explicație care însă nu diminuează amploarea mobilizării interne, în special în rândul tinerilor.
Mișcarea s-a transformat în ultimele luni: de la demonstrații vocale și uneori tensionate, la un protest tăcut ce pune accent pe memorie și demnitate. Tăcerea colectivă devine un instrument retoric puternic: exprimă durere, indignare și cererea de responsabilitate fără a recurge la violență. Când politicul este contestat prin astfel de gesturi, mesajul poate fi la fel de convingător ca orice pancartă gălăgioasă.
Dincolo de faptele imediate, rămân întrebări mai largi despre modul în care se abordează problemele structurale în societățile cu instituții fragile sau percepute ca compromise. Când tinerii, viitorii profesori, medici și funcționari, ies în stradă, nu doar condamnă trecutul; ei semnalează și așteptări pentru mecanisme de responsabilizare, transparență în investițiile publice și reforme care să împiedice repetarea tragediilor. Istoria regiunii arată că schimbarea apare uneori lent, prin presiune constantă și implicare civică, dar și prin reforme instituționale care să întărească controlul și prevenția.
Privind aceste proteste, se disting două teme interconectate: memoria colectivă și cererea de responsabilitate publică. Marșurile tăcute din Belgrad, Kragujevac și Novi Sad nu sunt doar o comemorare a celor plecați; sunt și un examen al capacității societății de a transforma durerea în reformă. Modul în care vor reacționa liderii și instituțiile, prin schimbări reale sau prin discursuri defensive, va hotărî dacă acest val civic va avea efecte de durată sau va rămâne o reacție temporară.
Crezi că marșurile tăcute pot produce schimbări concrete în politici și instituții, sau sunt necesare alte tipuri de acțiune pentru a obține responsabilitate?
si? tacem si gata? nu tine. ok, respect pt victime. dar fara actiuni concrete nu se schimba nimic. ei fac marșuri, se plang, poze pe net si apoi acasa. cer schimbari? bine, dar cine verifica proiectele, cine pune oameni responsabili si cine taie din bugete la smecheri? vot, presiune continuă, documentare, presa independenta, anchete reale. nu doar tăcere frumoasa. si da, tinerii au dreptate. dar asta e doar inceputul. daca vor rezultate trebuie organizat, pusă presiune pe instante, procese, transparenta reala. altfel, ramane doar poza si palmas. vezi sa nu…
nu știu… parcă totul revine în același gol. mergeam odată pe lângă gara aia, era altceva, acum doar ecou și frică. tinerii ăștia au curaj, dar îmi e teamă că se topește în vorbele politicienilor care nu dau socoteală. da, tăcerea lor e frumoasă, e dureroasă, dar schimbările mari cer și presiune continuă, anchete serioase, transparență reală, nu doar demisii simbolice. și cine verifică firmele, subcontractorii, autorizațiile? cine plătește pentru nepăsare? poate par pesimist, dar am văzut promisiuni care s-au pierdut în ședințe și dosare uitate. sper totuși că nu se oprește aici; sper ca numele celor plecați să devină obligație, nu doar un cântec trist la televiziune.