De la gravurile semnate de Albrecht Dürer până la locuințele pictate de Edward Hopper, melancolia a constituit constant un motiv care prinde viață în artă; aici discutăm despre Edvard Munch, despre lucrarea Melancolie și despre exemplarul păstrat la Muzeul de Artă KODE din Bergen. Munch a elaborat această imagine a neputinței omului în fața naturii în cinci versiuni, iar varianta din Bergen, realizată în 1891 la Saint-Cloud, rămâne una dintre cele mai expresive.
Tema face parte din Frise de la vie, un ciclu narativ amplu și în mare parte neterminat în care Munch investighează viața, iubirea și moartea, pornind dintr-un trecut marcat de doliu. Piesa de la Bergen este cea mai târzie dintre cele cinci lucrări și fusese gândită pentru a ilustra un poem al poetului danez Emanuel Goldstein, cu care Munch își împărțea locuința. Pictorul obișnuia să reia compozițiile lucrând din memorie, iar, cu excepția unei variante în care figura privește direct spectatorul, fiecare Melancolie respectă aceeași schemă: un bărbat așezat, sprijinindu-și capul în palmă, arhetip evocator ce trimite la celebrul desen al lui Dürer din 1514. Nu se poate ignora nici o legătură cu monumentalitatea Gânditorului lui Rodin; admirația norvegianului pentru sculptor e binecunoscută, iar reluarea gestului capului în palmă funcționează ca un răspuns pictural la marile întrebări existențiale ale epocii.
Anii petrecuți la Berlin, între 1892 și 1895, l-au apropiat pe Munch de ideile lui Nietzsche, iar figura masculină amintește și de portretul melancolic al filosofului realizat de Gustav Schultz în 1882. Subiectul pe care îl tratează Munch îl plasează alături de mari nume precum Michelangelo sau Goya, nu printr-o retorică grandioasă, ci prin ambiția de a extrage universalul din intim. Tot în acea perioadă, în 1889, Munch pictase o versiune feminină, portretul surorii sale Inger așezată pe stâncile din Åsgardstrand, locul în care își petrecea verile. Åsgardstrand, cu țărmul său ondulat și cu bolovanii mari, apare frecvent în opera sa și a devenit emblematic pentru imaginarul lui Munch, chiar dacă Țipătul se află în colecții din Oslo, văzut dinspre Ekeberg.
În Melancolie, natura devine oglinda vieții interioare: Munch abandonează naturalismul și tușa impresionistă, trecând la o expresie în care cerul pulsează în valuri cromatice, iar peisajul pare o proiecție aproape halucinatorie a unei realități interioare. Casa fără deschideri, redusă la esență, anticipează, cu o ironie temporală, unele dintre casele pe care Edward Hopper le va picta câteva decenii mai târziu. Compoziția, cu suprafețele sale sintetizate și cu perspective forțate, amintește de asemenea de anumite soluții vizuale ale lui Paul Gauguin, deși nu există dovezi că Munch ar fi văzut la Paris Hristos în grădina măslinilor din 1888. În final, perspectiva exagerată îl încadrează pe om în propria nevralgie, integrându-l în peisajul afectiv pe care îl evocă.
Povestea mai puțin cunoscută din spatele tabloului nu este doar una biografică, ci explică mult din încărcătura emoțională a scenei: când Munch termină prima versiune a Melancolie în Norvegia, în 1891, el tocmai îl îngrijise pe poetul Jappe Nilssen, afectat de o suferință amoroasă. Nilssen, născut în 1870 și decedat în 1931, trăise la Åsgardstrand o relație pasională cu Oda Krohg-Larsson, pictoriță cu zece ani mai în vârstă și soția pictorului Christian Krohg, unul dintre primii susținători publici ai lui Munch. În fundalul tabloului se întrezărește cuplul Christian–Oda urcând în barca lor, părăsind cheiul și lăsându-l singur pe Nilssen. Simplitatea acelei scene ascunde o rețea de legături personale: Munch însuși fusese rănit de o relație anterioară, cu Milly Thaulow, iar dezamăgirile sentimentale devin pentru el subiecte transformate teatral, apropiate ca intensitate psihologică de dramaturgia lui Henrik Ibsen.
Melancolie, pictura din 1891 conservată la KODE Bergen, pune în dialog motive personale (Jappe Nilssen, Oda Krohg-Larsson, Milly Thaulow) cu repere artistice (Dürer, Rodin, Gauguin) și locuri concrete precum Saint-Cloud și Åsgardstrand. Privind compoziția și paleta, devine clar cum Munch folosește natura ca instrument de introspecție, nu doar ca decor. Consideri că astăzi putem citi tabloul mai mult decât o stare de tristețe, drept o hartă a relațiilor care l-au format pe Munch?
Fii primul care comentează