Afirmația lui Donald Trump, potrivit căreia președinția sa ar reverbera în întreaga Uniune Europeană, ridică semne de întrebare nu doar asupra relațiilor diplomatice recente, ci și asupra unei istorii a legăturilor transatlantice care au oscilat între parteneriat egal și presiune unilaterală. De la negocierile comerciale din anii 2000 până la tensiunile actuale, Europa și Statele Unite au jucat un joc cu reguli fluctuante, în care balanța s-a înclinat treptat în favoarea Washingtonului.
Trump a susținut că liderii UE îl tratează ca pe „președintele Europei”, o observație primită cu ironii oficiale, dar care, în opinia unor analiști, reflectă o realitate mai complexă: elitelor europene le-a fost recent oferit un loc de influență atipic la masa deciziilor. De la momentul summitului NATO din iunie, când a apărut un mesaj informal cu Mark Rutte, și până la semnarea unui acord comercial în Scoția, elementele indică faptul că Statele Unite au obținut concesii semnificative. Criticii susțin că înțelegerea încheiată acolo a fost atât de favorabilă SUA încât a părut mai degrabă o cedare din partea Europei.
Sursele citate spun că niciun președinte american nu a exercitat o influență comparabilă cu cea a lui Trump asupra politicilor europene de la înființarea Uniunii până în prezent. Liderii europeni par mai dispuși ca niciodată să evite confruntarea directă, recurgând fie la tăcere, fie la laude, tactici menite, potrivit unor oficiali, să păstreze interesul Washingtonului pentru securitatea continentului și sprijinul pentru Ucraina. Pe lângă scene publice, se relatează că un grup de șefi de stat ar fi căutat chiar în această vară sprijinul lui Trump pentru a-l convinge pe Viktor Orban să nu blocheze aderarea Ucrainei la UE.
Un diplomat al UE a folosit o metaforă dură, sugerând că Trump acționează ca un „șef de mafie”, folosind amenințări pentru a-și impune voința. Portretul schițat de aceste comentarii îl arată pe președintele american integrat în mecanismele europene, influențând decizii care altădată beneficiau de mai multă autonomie la Bruxelles.
Schimbarea echilibrului de forțe este vizibilă și în plan economic. Anterior, negocieri precum T-TIP sugerau ideea unei relații egalitare. Episoade din trecut, când Comisia Europeană a respins o achiziție de 42 de miliarde de dolari sau când au fost vizate amenzi substanțiale pentru companii precum Apple, demonstrează că UE a avut perioade în care a acționat ferm împotriva marilor firme americane. Acum, însă, decizii importante au fost amânate sau adaptate, de pildă, posibila amendă pentru Google a fost amânată la cererea unui comisar, iar reacția imediată a administrației Trump pe platformele sale a subliniat presiunea externă. Un oficial european a declarat că nu a văzut așa ceva în toată cariera sa: Trump intrând, practic, în „mașinăria” europeană.
Atmosfera a devenit în anumite momente umilitoare pentru Bruxelles. La semnarea acordului UE-SUA din Scoția, imaginile cu oficiali ai administrației americane au fost interpretate ca semne ale unui dezechilibru puternic defavorabil Europei. Un negociator cu experiență din partea UE a afirmat că scena semăna mai puțin cu o negociere și mai mult cu o impunere. În fața riscului de a pierde sprijinul american într-un moment în care flancul estic al Europei este amenințat, liderii europeni au preferat să evite un conflict deschis. Cuvintele președintelui Consiliului European, Antonio Costa, sintetizează această dilemă: riscul de a se afla în dezacord cu un aliat cheie părea prea mare când securitatea europeană era în joc.
Istoria relațiilor comerciale și diplomatice arată că utilizarea pârghiilor economice și politice pentru a diviza Uniunea Europeană poate fi o strategie eficace pentru actori externi. Fostul ambasador american la UE avertizează că acest episod ar putea lăsa urme pe termen lung, punând sub semnul întrebării utilitatea Uniunii pentru unele state membre, dacă aceasta nu reușește să asigure o protecție comună în domeniul comerțului.
Întrebarea pe termen lung rămâne cum va reacționa UE: va accepta o poziție mai subordonată față de SUA condusă de Trump sau va găsi modalități de a-și reafirma autonomia? Unii propun transformarea Uniunii dintr-un actor pasiv într-un protagonist capabil să-și apere interesele. Numele lui Mario Draghi a fost invocat ca o voce care ar pleda pentru o schimbare de rol pe scena mondială.
Articolul aduce în prim-plan teme sensibile: echilibrul între securitate și suveranitate, modul în care sunt gestionate alianțele când interesele economice și geopolitice se intersectează, și prețul pe care îl plătește o comunitate politică atunci când acceptă compromisuri majore. Exemplul acordului semnat în Scoția, opiniile lui Sabine Weyand, Maroš Šefčovič, Alar Karis sau Anthony Gardner, și incidente precum mesajul publicat de Trump pe Truth Social sunt componente care conturează tabloul relațiilor transatlantice din această vară.
Semnarea acordului din Scoția și amânarea deciziei privind Google rămân marcaje concrete ale perioadei recente. Va reuși Uniunea Europeană să răspundă unit la presiunile externe sau fragmentarea internă îi va continua să-i limiteze opțiunile? Ce pârghii practice ar putea folosi Bruxellesul, fie prin politici comerciale, fie prin consolidarea unei poziții externe comune, pentru a recăpăta influența pierdută? Crezi că liderii europeni vor reuși să se pună de acord asupra unei strategii comune în fața presiunilor americane?
Fii primul care comentează