Autor: A. Marga. Subiect: diabolizarea rivalilor ca formă de propagandă în viața publică, cu exemple istorice și consecințe. Loc: discuție aplicată la contextul contemporan, cu trimiteri la Europa și la literatura recentă pe tema democrației.
Când deschidem televizorul sau un feed de știri, nu mai e ușor să separi ceea ce e verificabil, argumentat și rațional de lozinci, interpretări partizane sau simple vociferări de partid. Azi, cetățeanul trebuie să distingă între știință, filosofie, religie, ideologie și propagandă, nu pentru a-și complica viața, ci ca să nu fie tras de nas în direcții care îi schimbă viitorul. Ca referință, autorul folosește sensurile clasice: știința ca cunoaștere verificabilă și predictivă; filosofia ca reflecție și interogație asupra realității; religia ca credință și raport față de divin; ideologia ca sistem de idei care urmărește interese de grup; propagandă ca tehnică de favorizare a unui actor, indiferent de valoarea lui.
Tendința pe care o semnalează autorul e clară: propagandiștii au crescut în volum și influență în defavoarea profesioniștilor, fie ei cercetători, juriști sau oameni de cultură. Persoanele slab pregătite, dar bine puse la microfon, pot ajunge în poziții de decizie, înlocuind oameni cu competențe reale. Rezultatul? Confuzii costisitoare și decizii care afectează comunități. Sună cunoscut, nu-i așa? Parcă de fiecare dată când cineva urlă mai tare, lumea uită să ceară probe.
O schimbare structurală a propagandei contemporane este concentrarea pe diabolizarea rivalului. Nu se mai pune accent pe argumente pro sau contra unei propuneri; se pictează rivalul cu adjective negative, se caută să i se atribuie falsuri, fraude, sau mai rău. În loc să dezbați, îi „aresti” reputația. Noul dispozitiv propagandistic ignoră libertatea de exprimare, egalitatea în fața legii și însăși ideea unei dezbateri civile. Ceea ce rămâne este ură: o emoție care, după cum observa un neurolog, rănește înainte de toate pe cel care o poartă și apoi, în lanț, întreaga comunitate.
Istoria dă destule exemple: în anii treizeci și cincizeci au fost puse etichete colective, burghezie, imperialism, germani, evrei, în funcție de interesul ideologic al momentului. Astăzi, în multe discursuri, se diabolizează Rusia sau ceea ce vine „dinspre Asia”, iar atacurile sunt adesea lipsite de un fundament factual sau de cunoaștere istorică și socială. Propagandiștii repetați procedează pe bază de clișee, stereotipuri și acuzații care nu sunt verificate.
Autorul identifică patru teme curente folosite de propagandă pentru a construi acest tablou al inamicului: întâi, ideea că cetățenii ar fi „infiltrați” de narațiuni străine, nu contează ce spun acești cetățeni, ci se țese firul teoriei infiltrării. Al doilea fir e acuza de nostalgie pentru comunism, o etichetare care confundă adesea aspirația la egalitate sau dorința ca statul să controleze abuzurile cu o întoarcere la regimuri trecute. Al treilea subiect este revendicarea proprietății simbolice asupra valorilor europene: anumite grupuri se declară singurele „proeuropene” și exclud ceilalți cetățeni care au critici legitime. În fine, al patrulea subiect ridică din nou spectrul extremismului, fascismului sau legionarismului și îl aplică adesea, nediscriminatoriu, oricui contestă funcționarea actuală a democrației.
Rezultatul acestor mecanisme nu e doar polarizare; e și încercarea de a transforma critica politică într-o stare penală sau morală, de a scoate adversarul din dezbatere. Propagandofilii, cum îi numește autorul, nu caută adevărul și nici dovezi; se mulțumesc să afirme și să repete. În multe cazuri refuză să semneze în scris ceea ce debitează la microfon, iar asta face mai greu de urmărit responsabilitatea. Pe lângă dezechilibru, autorul mai sesizează vulgaritate în ton și exprimare, exagerări care promit mult spectacol și dau puțină substanță.
Cartea lui Anne Applebaum, Twilight of Democracy, este discutată ca exemplu contemporan al unei lecturi care trasează pericolele unei treceri spre autoritarism. Autorul aici critică abordarea căreia îi lipsește adesea analiză riguroasă și care tinde să transforme impresii și experiențe personale în explicații generale despre sfârșitul democrației. Este adevărat că nimic nu garantează permanencea unui regim politic și că democrația poate suferi erodări; dar diagnosticul necesită analize sistemice, nu doar acuzații și etichete. Critica trebuie să se sprijine pe date, teorii sociale și analize juridice, nu pe panica mediatică de moment.
Concluzia tezei este că pentru a salva și reconstrui democrația avem nevoie de altceva decât retorica propagandei: de clarificarea rolurilor (instrumental, strategic, dramaturgic sau emancipativ), de revenirea la comunicarea argumentativă și de restaurarea simetriei în relațiile sociale. Numai astfel se poate reda democrației o șansă reală de funcționare, nu doar de imagine.
Ce crezi că ar ajuta cel mai mult la refacerea unei dezbateri publice bazate pe argumente, în loc de acuzații și etichete?
Propagandă = ură ieftină; cereți probe, nu palavre, frate.
daaaa, tot timpul ne bagă pe toți la grămadă; vezi să nu crezi tot ce zic la tv, omul simplu nu e prost, dar propaganda face mult rău.
da, e clar. omul simplu nu mai stie ce e fct, ce e vrajeala.
trebuie cursuri de gândire critică în școală. de la 7 ani. simplu.
mai multa transparență: cine vorbește, cine plateste, ce interese are. fara asta e circ.
presa sa publice sursele. online si tv. linkuri, doc, probe. nu vorbe goale.
proceduri clare pt calificarile oamenilor in posturi publice. nu nepotism si pupat pe la partid.
mai multa educație civica practica. nu teorie. simulări, dezbateri cu reguli.
sancțiuni reale pt minciună repetată la tv. nu amenzi simbolice.
putin respect pentru profesii: consultanti reali, experti verifiabili, nu prieteni la microfon.
si da, oameni obisnuiti care cer dovada. intreabă: unde e sursa? arată-o.
nu e rocket science. dar cere timp si efort. cine nu vrea, tace. vezi să nu rămâi păcălit. 🙂