Podul care unește Copenhaga de Malmö nu e doar o structură din oțel și cabluri: reprezintă două concepții diferite despre ce înseamnă o societate europeană în secolul XXI. De la vase și tunuri din trecut până la valurile recente de migrație, Danemarca și Suedia au urmat direcții distincte, iar ceea ce s-a întâmplat după 2015 ilustrează dificultatea de a împăca compasiunea cu ordinea publică.
În 2015, mii de oameni din Siria, Afganistan și nordul Africii au pornit spre Europa în căutarea unei vieți mai sigure. Reacțiile au fost complet opuse la doar opt kilometri distanță: Danemarca a înăsprit regulile și a redus beneficiile pentru solicitanții de azil, introducând măsuri dure, precum confiscarea bunurilor peste 1.340 de euro pentru acoperirea costurilor cu cazarea și hrana. Au existat cazuri care au stârnit indignare, de pildă o amendă consistentă pentru un cuplu care a ajutat o familie de refugiați dându-le o cursă cu mașina. Suedia, în schimb, a deschis porțile larg și a primit peste 160.000 de migranți într-o țară de 11 milioane de locuitori, dar consecințele sociale și politice nu au întârziat să apară.
Rezultatul a fost un fel de duel geopolitic: Danemarca a devenit model pentru politica restrictivă, iar Suedia s-a confruntat cu o creștere a violenței organizate. De la atacuri cu grenade până la un nivel înalt al violenței armate raportat în 2023, percepția publică s-a modificat, iar Malmö a fost în unele relatări descris ca epicentru al acestor probleme. Criticii au ajuns să compare cartiere întregi cu regiuni afectate de conflicte, imagini care au alimentat frica și polarizarea.
Totuși, imaginea e nuanțată. Mulți specialiști atrag atenția că numeroși membri ai bandelor provin din familii de migranți născuți în Suedia, ceea ce mută discuția către integrare: lipsa oportunităților, șomajul prelungit și sentimentul de excluziune pot împinge tinerii spre opțiuni periculoase. Cazul lui Farzad Rahimi, venit ca minor în Suedia, integrat inițial, apoi implicat în traficul de persoane și în detenție, ilustrează cât de fragil poate fi procesul de integrare. Pe de altă parte, Malmö nu e exclusiv o poveste despre violență: anumite zone, precum Rosengård, au înregistrat scăderi ale omuciderilor prin arme de foc, iar atmosfera s-a îmbunătățit prin programe sociale și economice.
Danemarca, convinsă că statul social funcționează doar dacă toți contribuie, a transformat migrația într-o problemă economică: un raport din 2019 al ministerului de finanțe arăta că persoanele de origine daneză au contribuit mult mai mult la buget decât anumite grupuri de migranți din Orientul Mijlociu și Africa de Nord. Drept urmare, politica s-a concentrat pe selecție: în 2024 au primit azil doar 864 de persoane, iar programul anual de relocare prevedea 200 de refugiați prin UNHCR. A fost creată și o listă cu 16 țări ale căror cetățeni sunt considerați mai ușor de integrat, pentru a facilita angajarea, inițiativă care ocolește Orientul Mijlociu și Africa.
Această abordare a primit susținere și din partea stângii daneze. Sub conducerea social-democratului Mette Frederiksen, partidul a adoptat poziții ferme privind imigrația pentru a câștiga sprijinul electoratelor din orașele muncitorești și din mediul rural. Consecința a fost reconfigurarea scenei politice interne: social-democrații au ajuns la guvernare, iar partidele de extremă dreaptă au scăzut. Pentru mulți alegători danezi, protejarea modelului social, serviciile medicale gratuite, educația, asistența socială, justifică reguli mai stricte.
În Suedia, tradiția a fost alta: pentru mult timp țara s-a perceput ca o societate deschisă, unde oricine putea deveni suedez. Acest ideal a funcționat când fluxurile erau mai reduse, dar valul din 2015 a pus presiune pe sistemele de integrare. În Malmö, inițiative precum programele Job Tracks au avut rezultate importante: peste 80% dintre participanți și-au găsit joburi cu normă întreagă, iar numărul celor care beneficiază de asistență socială a scăzut în ultimii ani. Viceprimarul Sedat Arif vorbește despre responsabilitatea orașului, care a primit mai mulți refugiați decât alte localități, și despre istoria Malmö ca refugiu pentru cei aflați în nevoie.
Pe stradă, oamenii se confruntă cu dileme personale și de identitate. Unii, ca Mojib Wayand, se identifică ca danezi, dar recunosc tensiunile cu valorile majoritare. Alții simt că retorica politică îi face să nu se simtă bineveniți, complicând astfel integrarea. În Danemarca există convingerea larg răspândită că identitatea națională nu e doar un set de norme ușor de învățat, ci un ansamblu istoric profund care cere timp și implicare.
Întrebarea esențială rămâne: cine decide cine intră într-o societate și ce datorii are acea societate față de cei care cer azil? Christian Albrekt Larsen de la Universitatea Aalborg pune problema direct: dreptul aparține celor care locuiesc acolo sau celor care cer intrarea? Răspunsul depinde de prioritățile politice și umanitare ale fiecărei țări. Torben Andersen, economist la Aarhus, spune limpede: totul e o alegere bugetară și morală, vrei să aloci 2%, 5% sau 10% din buget pentru integrare? Decizia e una politică.
Perioada 2015–2024 arată mai mult decât o competiție de politici: descrie două societăți care încearcă să-și regândească identitatea în fața schimbărilor demografice și a presiunilor economice. Danemarca caută să protejeze modelul său social, Suedia încearcă să mențină deschiderea, dar învață pe propria experiență cât de complex este procesul. Între ele rămâne podul, nu doar fizic, ci și simbolic, ce le leagă și, totodată, le separă, o lecție despre cum își pot ajusta societățile valorile și instrumentele atunci când realitățile se transformă rapid.
Malmö este prezentat ca un exemplu concret al unei strategii, iar date precum raportul financiar danez din 2019 și cele 864 de aziluri acordate în 2024 arată cum calculele economice modelează deciziile politice. Ce lecții putem trage? Că intervențiile locale (programe de angajare, inițiative sociale) pot avea efecte vizibile, dar direcția națională rămâne crucială. E nevoie de un echilibru între protejarea unui stat social funcțional și oferirea de adăpost celor în nevoie. Care crezi că ar fi soluția mai realistă pentru România, inspirată din modelul danezo-suedez?
Fii primul care comentează