Cum poate un iaurt marcat „grecesc alb integral” să conțină lapte degresat: clarificările Ministerului Sănătății

Există întrebări aparent minore care scot la iveală reguli surprinzătoare: un cititor italian a găsit pe capacul unui iaurt „grecesc alb integral” această mențiune, în timp ce lista de ingrediente indica lapte degresat. Întrebarea lui, cum e posibil, deschide o discuţie despre reglementări, practici de fabricaţie şi istoria normelor alimentare, făcând legătura cu legislaţia italiană şi realităţile europene.

Confuzia nu aparține doar cumpărătorului grăbit; istoria produselor lactate arată că definiţiile au fost întotdeauna complicate. În Europa, iaurtul nu este reglementat uniform la nivel comunitar. O investigaţie a Comisiei Europene din 2002 arăta că statele membre îl tratează diferit: în unele ţări din sud şi în Danemarca se admite doar formula tradiţională în stil bulgăresc, cu Streptococcus thermophilus şi Lactobacillus bulgaricus, în timp ce în Germania, Olanda, Marea Britanie, Irlanda, Suedia şi Finlanda există şi variante mai „mild”, ce includ şi alte specii de Lactobacillus. Aceasta explică de ce acelaşi termen poate avea sensuri variate în funcţie de loc.

Italia are o cale particulară: nu există o lege modernă care să definească exhaustiv ce este iaurtul; în schimb, au rămas în vigoare circulare emise de Ministerul Sănătăţii în anii 1970–1980. Una dintre ele, din 4 ianuarie 1972, stabileşte că iaurtul integral trebuie să conţină cel puţin 3, 0% grăsime, iar varianta degresată nu trebuie să depăşească 1, 0% grăsime. O altă circulară, din 1986, admite în mod explicit posibilitatea adaosului de smântână pentru a mări conţinutul de grăsime al produsului. În acelaşi timp, legislaţia interzice adăugarea unor agenţi de îngroşare, gelifianţi sau utilizarea laptelui praf reconstituit, conform unor reguli mai vechi din anii 1960.

E important de reţinut caracterul formal al acestor circulare: ele sunt acte administrative interne şi nu au aceeaşi putere ca o lege adoptată de parlament. Nu obligă cetăţenii sau instanţele în acelaşi mod ca o lege, dar au orientat practica şi aşteptările din industrie. Practicile de piaţă şi cererile consumatorilor au modelat, de asemenea, modul în care producătorii îşi etichetează produsele.

Aplicând cazul concret semnalat de cititor: dacă pe etichetă produsul este marcat „integral” şi analiza relevă un conţinut de grăsime de cel puţin 3% (în produsul menţionat procentul este de 5%), atunci calificativul este considerat corect pe baza circularei din 1972, chiar dacă fabricaţia a pornit de la lapte degresat. Cum? Prin adaos de smântână, care are cel puţin 10% grăsime, se poate obţine un produs final cu nivelul de grăsime cerut pentru „integral”. Prin urmare, nu este neapărat o eroare de etichetare, ci mai degrabă un efect al normelor fragmentate şi al practicilor industriale care profită de definiţii administrative mai vechi.

Această situaţie subliniază tensiunea dintre reglementări învechite, practici comerciale şi dreptul consumatorului la informaţie clară. Denumirea iaurtului, procentele de grăsime, circularele ministeriale din 1972 şi 1986, precum şi interdicţiile din reglementări vechi privind adaosurile sunt elementele concrete care reglementează cazul. Un exemplu elocvent: un iaurt etichetat „integral” cu 5% grăsime poate fi realizat din lapte degresat căruia i s-a adăugat smântână, în conformitate cu practicile acceptate în Italia. În absenţa unei legislaţii europene unitare pentru iaurt, astfel de situaţii pot continua să apară. Ce părere ai despre modul în care ar trebui clarificate etichetele produselor lactate?