Decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene privind mandatele europene de arestare aduce în prim‑plan o problemă ce vizează atât cooperarea între state, cât și drepturile persoanelor condamnate privind executarea pedepselor. Hotărârea survine după un caz concret legat de un român reținut în Italia și tratează dacă o instanță dintr‑un stat membru poate refuza predarea unei persoane vizate de un mandat european de arestare pentru ca aceeași persoană să execute pedeapsa pe teritoriul statului în care a fost găsită, fără acordul statului care a emis mandatul.
Mandatul european de arestare a fost creat ca un instrument pentru a simplifica cooperarea judiciară în UE: cine a fost condamnat într‑un stat membru poate fi identificat și predat autorităților emitente din alt stat membru pentru executarea pedepsei. Principiile încrederii reciproce și recunoașterii deciziilor judiciare stau la baza acestei practici, iar refuzul de predare reprezintă excepția, nu regula. Curtea de Justiție afirmă ferm că o autoritate judiciară nu poate refuza predarea și să preia ea însăși executarea pedepsei fără consimțământul statului emitent. În absența acestui consimțământ, statul emitent poate menține mandatul și poate executa pedeapsa pe propriul teritoriu.
Cazul care a declanșat analiza este relevant: persoana condamnată de Curtea de Apel București la 4 ani și 2 luni de detenție a fost arestată în Italia la sfârșitul anului 2020. Instanțele italiene au apreciat că recunoașterea hotărârii și preluarea executării pedepsei pe teritoriul lor ar sprijini reinserția socială, având în vedere că persoana locuia legal în Italia. Ca urmare, au luat în calcul perioadele deja executate acolo, au redus durata pedepsei și au dispus arest la domiciliu, cu suspendare. Autoritățile române s‑au opus acestei soluții, afirmând că mandatul european emis pentru executarea pedepsei rămâne valabil și persoana trebuie predată.
Curtea a fost sesizată de Curtea de Apel București, care a întrebat, în esență, dacă refuzul de predare echivalează cu un consimțământ tacit al statului emitent pentru ca pedeapsa să fie executată de alt stat și, în lipsa unei asemenea echivalențe, dacă statul emitent își păstrează totuși dreptul de a executa pedeapsa. Răspunsul CJUE reamintește că refuzul este o excepție interpretată strict și că autoritățile statului care dorește să preia executarea trebuie să obțină consimțământul statului emitent. Acest consimțământ presupune transmiterea hotărârii de condamnare și a certificatului care o însoțește. Fără aceste elemente, condițiile pentru preluare nu sunt îndeplinite, iar persoana trebuie predată statului care a emis mandatul.
Curtea subliniază, totodată, că instanțele din statul în care a fost pronunțată condamnarea pot invoca motive de politică penală pentru a justifica executarea pedepsei pe propriul teritoriu. Asta înseamnă că, teoretic, un stat poate opta să păstreze execuția pedepsei pe teritoriul său, pe baza unor considerente interne. Totuși, dacă refuzul de predare a fost făcut încălcând procedurile esențiale prevăzute de dreptul UE pentru recunoașterea unei hotărâri și preluarea executării pedepsei, mandatul rămâne valabil și statul emitent își păstrează dreptul de a executa pedeapsa la el.
Practic, CJUE reafirmă două idei centrale: mandatul european de arestare se sprijină pe încredere reciprocă între statele membre, iar excepțiile de la predare trebuie interpretate strict; în plus, nu există un transfer unilateral al dreptului de a executa o pedeapsă fără acordul expres al statului emitent. Decizia are consecințe concrete pentru situații similare celor ale unor persoane condamnate în România și reținute în alte state UE, nume larg mediatizate, precum Sorin Oprescu, Alina Bica, Daniel Dragomir sau Dragoș Săvulescu, sunt aduse în discuție în contextul cazurilor de „fugari” care nu au fost predați României și ale căror pedepse au fost transformate sau suspendate în Italia sau Grecia. Hotărârea CJUE clarifică faptul că interpretările divergente ale legislației nu mai pot servi drept motiv pentru a evita predarea.
Fostul ministru al Justiției Alina Gorghiu a explicat, pe înțelesul publicului, că decizia înseamnă că persoanele care evită să‑și execute pedepsele nu mai pot profita de diferențele de interpretare, iar România își păstrează dreptul de a duce la îndeplinire pedepsele fără ca un alt stat să le modifice arbitrar. Mesajul ei public pune accent pe importanța respectării mandatelor europene pentru buna funcționare a cooperării judiciare. Curtea de Justiție precizează, de asemenea, că trimiterea preliminară permite instanțelor naționale să solicite clarificări asupra interpretării dreptului UE și că decizia sa de principiu nu înlocuiește soluționarea cauzei la nivel național; aceasta rămâne responsabilitatea instanței care a sesizat Curtea.
Hotărârea deschide dezbateri mai largi privind suveranitatea juridică, politicile penale naționale și modul în care UE armonizează procedurile penale între statele membre. Ea pune în evidență necesitatea unor proceduri clare când se discută predarea sau preluarea executării unei pedepse și arată că preocupările legate de reinserția socială trebuie integrate în cadrul juridic european, fără a anula formalitățile ce asigură respectarea mandatelor. În practică, asta înseamnă că instanțele confruntate cu cazuri similare vor trebui să verifice îndeplinirea tuturor condițiilor cerute de dreptul UE înainte de a decide recunoașterea unei condamnări străine și preluarea executării pedepsei.
Decizia CJUE confirmă autoritatea mecanismelor europene în materie penală și delimitează sfera discreției naționale în materie de mandate europene de arestare. Ea intervine într‑un context în care cooperarea judiciară transfrontalieră este esențială, dar trebuie pusă în balanță cu drepturile procesuale și normele procedurale stabilite la nivelul Uniunii. Modul concret de aplicare a acestei decizii în dosarele aflate în Italia, Grecia sau alte state rămâne la latitudinea instanțelor naționale, însă indicația Curții este clară: predarea rămâne regula, preluarea executării fără consimțământul statului emitent rămâne excepția condiționată.
Curtea de Apel București, mandatul european din noiembrie 2020 și arestarea din decembrie 2020 rămân elemente factuale ale acestui dosar. Decizia CJUE va fi invocată în mod frecvent în viitoare litigii similare și va influența modul în care autoritățile italiene, elene sau din alte state membre vor aborda cererile de recunoaștere și preluare a executării pedepselor emise de alte state membre. Crește astfel importanța certificatelor care însoțesc hotărârile de condamnare și a respectării stricte a procedurilor prevăzute de dreptul Uniunii.
Curtea a subliniat în mod expres necesitatea consimțământului transmis prin certificatul ce însoțește hotărârea de condamnare. Dacă acel document nu este transmis, mandatul european rămâne activ și predarea este obligatorie. Rămâne de urmărit cum vor reacționa instanțele naționale la această clarificare procedurală și cât de rapid vor fi soluționate dosarele în care persoanele condamnate se află deja într‑un alt stat. Credeți că această decizie va diminua numărul cazurilor în care statele membre refuză predarea pentru a prelua executarea pedepselor?
Fii primul care comentează