De câteva sezoane incoace, dezbaterile despre tehnologie și credință s-au intersectat tot mai frecvent: textul de față tratează oameni în căutare de sprijin spiritual și chatbots care îl oferă, iar acțiunea se petrece în mare parte online, unde conversațiile intime ajung stocate în servere corporatiste. Istoric, oamenii au căutat îndrumare la preoți, în comunități sau în scrieri sacre; azi, unii optează pentru o fereastră de chat, pentru că e rapidă, discretă și, uneori, lipsită de judecată.
Un subiect des întâlnit este grija pentru confidențialitate. Părintele catolic Mike Schmitz a avertizat că există riscul ca mărturisirile adresate unui chatbot să devină, la un moment dat, accesibile altora. E o teamă simplă: când împărtășești temeri, boli sau îndoieli, acele momente devin date pe servere de firmă, iar asta alterează natura intimității. Efectele sunt și sociale: unii susțin că au găsit în aceste aplicații mai mult sprijin decât în relațiile cu oameni reali. Delphine Collins, profesoară din Detroit, a povestit că a găsit mai multă alinare la un chatbot creștin decât în biserică, pentru că, după ce a vorbit despre problemele sale de sănătate, oamenii au încetat să o mai contacteze. E o realitate dură: anumite comunități se fisurează, iar oamenii caută alternative.
Creatorii acestor aplicații afirmă că produsele lor nu înlocuiesc legătura umană, ci o completează. Contextul ajută la înțelegerea acestei afirmații: în ultimele decenii, aproximativ 40 de milioane de persoane au părăsit bisericile din Statele Unite. Plecarea nu indică neapărat dezinteres pentru spiritualitate; arată că modalitățile s-au transformat. Unii caută hrană spirituală prin aplicații sau forumuri, alții prin podcasturi sau videoclipuri. Modalitatea s-a adaptat la tehnologie, cu avantaje și limite.
Limitările tehnice sunt importante. Răspunsul unui chatbot nu echivalează cu o identitate continuă care să te însoțească de-a lungul unei călătorii spirituale. Fiecare replică este generată pornind de la promptul oferit, iar legătura între un răspuns și următorul se bazează doar pe istoricul conversației curente sau pe ceea ce este stocat ca „memorie” într-un sistem separat. Când un chatbot spune „voi ruga pentru tine”, acel „eu” este doar o construcție temporară: după terminarea mesajului, nu există o prezență persistentă care să-ți ofere îndrumare continuă sau să-și amintească, în mod autentic, evoluția ta spirituală, decât dacă tu reinclus constant detalii în dialog.
Dincolo de tehnicalități, rămâne un fenomen psihologic bine cunoscut: în chestiuni de credință, oamenii pot atribui autoritate sau autenticitate unor surse care, în esență, sunt generate aleator. Odată ce o credință puternică se instalează, fie că e plasată în divin, fie într-un chatbot care pare empatic, dovezile contrare nu o clatină ușor. Pentru mulți, distincția între o voce divină și o replică algoritmică poate părea neînsemnată, după ce au găsit confort.
Privind toate acestea, reținem că numele P. Mike Schmitz și exemplul Delphine Collins scot la iveală două fețe ale aceleiași transformări: pe de o parte, îngrijorarea privind confidențialitatea și autenticitatea; pe de altă parte, realitatea socială a milioanelor care au părăsit bisericile și caută alternative. Această suprapunere naște întrebări despre rolul comunității, despre păstrarea intimității și despre ce înseamnă cu adevărat continuitatea spirituală. Cum privim promisiunea tehnologiei de a oferi alinare fără prezența unei persoane reale? Și cât din ceea ce numim sprijin spiritual poate fi înlocuit cu adevărat de un răspuns generat instant?
Credeți că dialogul spiritual poate rămâne autentic când e condus de un algoritm, sau e necesară prezența umană pentru continuitate și responsabilitate?
Fii primul care comentează