Geologii au descoperit de ce Himalaya și platoul tibetan au crescut atât de mult și de ce rămân încă atât de înalte: nu doar prin suprapunerea crustelor continentale, ci și datorită unui strat de manta prins între ele. Studiul despre această realitate geologică analizează ce s-a întâmplat când placa indiană a intrat în coliziune cu cea eurasiatică, cu efecte care se văd până astăzi în cele mai înalte creste montane ale planetei.
Cu aproximativ 50 de milioane de ani în urmă, mișcarea plăcilor tectonice a comprimat Tibetul, reducând suprafața sa cu aproape 1.000 de kilometri, iar placa indiană a alunecat sub cea eurasiatică. Această intrare a dublat grosimea scoarței sub Himalaya și platoul tibetan, un proces considerat mult timp suficient pentru a susține înălțimea lor. Un secol de geologie s-a construit pe ideea că două cruste suprapuse țin totul în sus. Geologul elvețian Émile Argand propusese încă din 1924 ideea celor două cruste întinse pe zeci de kilometri în adâncime, cu suprapuneri până la 70-80 km.
Problema este că rocile de crustă nu rămân solide la orice adâncime; la circa 40 km temperatura le face ductile, adică se comportă mai degrabă ca un iaurt decât ca o piatră. Asta înseamnă că o crustă continuă de 70 km nu ar putea oferi suportul rigid necesar pentru munți atât de înalți. Pietro Sternai, autor principal al studiului și profesor asociat de geofizică la Universitatea Milano-Bicocca, explică pe înțelesul tuturor această limitare: partea de jos a unei cruste prea groase devine moale și nu poate susține un munte, nu e tocmai fundația ideală.
Cercetarea publicată în Tectonics pe 26 august propune o explicație mai complexă, dar mai plauzibilă: între cele două cruste există o inserție de manta. Echipa condusă de Sternai a folosit simulări numerice ale coliziunii plăcilor pentru a vedea ce se întâmplă când placa indiană alunecă sub cea eurasiatică și începe să se lichefieze. Modelul arată că părți din materialul care se topește nu rămân doar sub crustă, ci ajung să se atașeze de baza litosferei, stratul rigid format din crustă plus manta superioară.
Prezența acestui strat rigid de manta între cruste schimbă ecuația: crusta indiană și cea asiatică asigură flotabilitatea necesară pentru ca regiunea să rămână sus, iar materialul mantalei adaugă rezistență mecanică. Practic, ai ingredientele necesare pentru a păstra topografia înaltă și stabilă, fără a apela la o crustă care rămâne solidă la adâncimi imposibile. Simone Pilia, coautor al studiului, spune că modelul cu manta între cruste se potrivește cu date seismice și cu informații extrase din roci, explicând observații pe care modelul lui Argand nu le justifica.
Rezultatele au stârnit dezbateri, fiindcă ideea suprapunerii exclusive a crustelor a fost confortabilă pentru mulți geologi. Adam Smith, un modelator numeric de la Universitatea din Glasgow care nu a participat la studiu, recunoaște că propunerea este controversată, dar o consideră plauzibilă. El arată că simulările echipei, rulate cu grosimi diferite pentru straturi, produc constant această porțiune de manta între plăci. Douwe van Hinsbergen, de la Universitatea Utrecht, nu crede că e vorba de controversă, ci de o interpretare elegantă și interesantă: la coliziunea a două continente, ar fi de așteptat un sandviș stratificat, de la litosfera superioară până la elementele plăcii inferioare.
Pe scurt, noua imagine a structurii sub Himalaya nu elimină ideea unei cruste suprapuse, ci adaugă un element esențial: un strat de manta care face totul mai stabil. Asta ajută să explicăm de ce munții s-au ridicat atât de mult și de ce au păstrat această înălțime, în ciuda limitărilor fizice ale crustei la adâncime. Ce crezi că mai poate scăpa din această poveste tectonică pe care abia începem să o înțelegem?
daaa, un strat de manta? meh, sună cam tras de păr.
interesant, dar nu prea surprinzător pt cine a citit ceva despre dinamica plăcilor: ideea că mantaua joacă rol structural chiar are sens, mai ales când știi că la adâncimi mari rocile curg. ce nu au zis clar e cum influențează asta vulcanismul din zonă și aportul de materiale topite la suprafață — adică dacă o parte din manta rămâne prinsă, poate modifica fluxul termic și migrarea magmei, nu doar susținerea mecanică. și da, modelul asta se potrivește cu seismica care arată heterogenități sub platou; mișto, mai multe date geofizice ar lămuri cât din manta e cu adevărat „lipită” vs cât e pasaj transitiv, dar ăsta e un pas util.
hmm, să fi fost pe vremea mea… poate au dreptate, daaa