Pictura ascunde frecvent surprize: pânzele nu sunt întotdeauna simple suprafețe de expus, ci pot purta pe verso alte imagini la fel de importante. De la economii personale la experimente artistice, motivele pentru care artiștii au pictat pe spate sunt diferite, iar aceasta pune conservatorilor și muzeelor întrebări interesante despre ce și cum să prezinte publicului.
Giorgio de Chirico ilustrează această practică relativ rară în propria operă. În 1920, când a reinterpretat figura lui Mercur în tonuri neoclasice, a optat pentru o soluție practică: a păstrat fața picturii și a folosit spatele pentru o altă compoziție. Când Paul și Gala Éluard i-au comandat Le Retour du fils prodigue, o versiune finalizată în 1922 după o schiță din 1917, de Chirico nu a înlăturat portretul inițial. Ambele părți ale pânzei sunt realizate în tempera, adică vopsea pe bază de gălbenuș de ou, tehnică uzuală înainte ca uleiurile să devină dominante.
Vincent van Gogh este un exemplu tipic pentru motive financiare: din corespondența cu fratele său Theo reiese că banii erau aproape mereu insuficienți, iar achiziția suporturilor pentru pictură reprezenta un cost. De aici obișnuința de a suprapune compoziții sau de a folosi partea din spate a pânzei. Un autoportret realizat la Paris în 1887 are pe verso o scenă mai întunecată, inițial o țărancă pictată în Nuenen, Olanda. Van Gogh Museum a tratat aceste lucrări cu atenție, expunându-le în vitrine speciale care permit vizitatorilor să vadă ambele fețe fără a le deteriora. În mod asemănător, National Gallery of Scotland a descoperit un autoportret ascuns sub carton și lipici pe spatele unui Portret de țărancă din 1885, o revelație care a stârnit interes pentru metodele de conservare.
Francis Picabia a mizat mai mult pe jocul dintre văzut și ascuns. În anii 1930, seria sa „transparențe” jongla cu suprapuneri de forme și culori, iar lucrările i-au fost promovate de dealerul Léonce Rosenberg. Un tablou vândut pentru 331.760 de euro în 2022 la Hôtel Drouot, Portret de femeie și chip suprapus din 1939, are o poveste interesantă: o fostă proprietară identificase modelul ca fiind Gala, fosta soție a lui Paul Éluard, iar pe cealaltă față, datată între 1942-1943, apare o persoană necunoscută.
Johann Heinrich Füssli rămâne asociat cu The Nightmare, o scenă încărcată și misterioasă, prezentată la Royal Academy din Londra în 1782. Pânza principală, cu femeia întinsă și demonul așezat pe pieptul ei, ascunde pe verso un portret elegant de femeie pe care istoricul de artă Horst Woldemar Janson l-a identificat ca fiind Anna Landolt, o tânără de care pictorul s-ar fi îndrăgostit înainte ca ea să se căsătorească. Această dublă față lasă loc speculațiilor, dar creează și dileme practice: ce parte ar trebui expusă când ambele au valoare?
Edvard Munch a lucrat în serii și variante; celebrul Strigăt există în numeroase versiuni, iar unele surprind prin modul în care fața și verso comunică între ele. Un carton din colecția Nasjonalmuseet din Oslo are pe o parte studiul în creion din 1893 și, pe cealaltă, pictura din 1894. Conservatorii s-au confruntat cu o problemă concretă: dacă expui ambele fețe în vitrină, vizitatorii ar trebui să vadă una cu capul în jos, ceea ce nu e ideal. La Munchmuseet, o schiță pentru Strigăt avea pe verso o variantă a lui Vampirul; în anii 1950 suportul a fost tăiat în două, permițând expunerea separată a ambelor imagini.
Poveștile acestor pânze duble ne amintesc că o lucrare de artă nu e întotdeauna un obiect uniform, ci adesea un strat de intenții, constrângeri materiale și istorii personale. Le Retour du fils prodigue al lui de Chirico, autoportretul lui Van Gogh din 1887, Portretul de femeie și chip suprapus vândut la Drouot, The Nightmare al lui Füssli și multiplele versiuni ale Strigătului sunt exemple clare ale modului în care artiștii au reutilizat suporturile. Pe plan practic, muzee precum Van Gogh Museum sau Munchmuseet au fost nevoite să inventeze soluții expoziționale și tehnici de conservare pentru a păstra și a arăta ambele fețe fără a compromite integritatea lucrării.
Munca de restaurare și deciziile curatoriale devin astfel parte din povestea operei: ceea ce se arată publicului spune la fel de mult ca ceea ce rămâne ascuns. Pentru tine, o pânză cu două fețe e o dublă surpriză sau o situație confuză care cere reguli clare?
asta e cam ciudat, adica pictura cu două fețe? nu prea m-ar mira, dar mi se pare risipă sau poate snobism, depinde cine are banii, oricum meh.