Mulți posesori de televizoare smart se întreabă azi dacă e mai indicat să lege aparatul la internet prin cablu sau să folosească Wi‑Fi, iar această întrebare apare în livinguri la fel cum se discutau primele rețele Ethernet din anii 1980 și cum Wi‑Fi‑ul a evoluat rapid de la 802.11g la Wi‑Fi 5 și 6. La suprafață, situația pare simplă: porturile LAN ale multor televizoare sunt Fast Ethernet, adică 10/100 Mbps, în timp ce routerele moderne oferă Wi‑Fi cu sute de Mbps, dar detaliile relevante sunt multiple și uneori surprinzătoare.
Un port LAN limitat la 100 Mbps nu înseamnă neapărat o experiență slabă. Cerințele pentru streaming online sunt relativ modeste: Netflix recomandă aproximativ 15 Mbps pentru 4K, iar YouTube solicită în jur de 20 Mbps susținuți pentru 4K UHD. Teoretic, asta înseamnă că un singur stream 4K nu încarcă o conexiune de 100 Mbps. Problema reală apare când banda nu este stabilă. Fluctuațiile de viteză, jitter‑ul, latența și pierderile de pachete au un impact mai mare asupra vizionării decât viteza maximă listată. Un Wi‑Fi teoretic rapid care oscilează frecvent poate activa mecanismele Adaptive Bitrate Streaming, iar playerul va reduce rezoluția pentru a evita întreruperile.
Fast Ethernet oferă avantajul predictibilității. Pe cablu nu există interferențe radio și, de regulă, transferul este mai constant. În teste concrete, o legătură pe cablu de 100 Mbps livreză deseori valori utile între 80 și 95 Mbps, deoarece mai intervin factori precum încărcarea serverului sau capabilitățile procesorului TV‑ului în manipularea traficului. Wi‑Fi poate părea mai rapid în multe cazuri, dar funcționează într‑un mediu partajat, este half‑duplex și este vulnerabil la interferențe, astfel că viteza utilă rămâne adesea mult sub cea teoretică.
Pe partea wireless, performanța depinde de frecvență, lățimea canalului și numărul de fluxuri spațiale. Ca repere, un client pe Wi‑Fi 5 folosind un canal de 80 MHz poate atinge în condiții ideale circa 433 Mbps, iar pe Wi‑Fi 6 un client similar ar putea ajunge spre 601 Mbps. În practică, televizoarele nu au întotdeauna antene performante, iar pereții, distanțele și rețelele vecine reduc rezultatele. Wi‑Fi 6 aduce îmbunătățiri în latență și gestionarea canalului prin funcții precum OFDMA și programarea transmisiei, ceea ce ajută în casele cu multe device‑uri, dar nu elimină limitele fizice sau problemele de semnal.
Latența, jitter‑ul și pierderile de pachete sunt parametri esențiali pentru streaming. Wi‑Fi folosește un mecanism de acces care introduce întârzieri variabile, mai ales când sunt multe dispozitive active. Aceasta poate genera variații de întârziere care afectează umplerea bufferului în player. Adaptive Bitrate Streaming funcționează prin descărcarea de segmente la bitrate‑uri diferite și schimbarea calității în funcție de performanța rețelei. Dacă descărcarea este constantă, calitatea rămâne ridicată. Dacă rețeaua are scăderi sau apar pierderi, playerul reduce rezoluția sau face pauze de încărcare, indiferent de ce arată un test de viteză pe telefon.
Un caz în care 100 Mbps devine cu adevărat restrictiv este redarea locală de pe NAS, Plex sau remux‑uri. Bitrate‑urile reale pentru discurile Ultra HD Blu‑ray pot urca în jurul a 108 Mbps pentru discuri de 66 GB și chiar spre 128 Mbps pentru discuri de 100 GB. În astfel de scenarii locale, un port gigabit este justificat, pe când pentru serviciile de streaming online diferența este rar decisivă.
Există și aspecte legate de securitate. Wi‑Fi necesită criptare și autentificare, iar standardele WPA2 și WPA3 sunt recomandate; WPA3, introdus de Wi‑Fi Alliance din 2018, aduce îmbunătățiri la autentificare. Ethernet nu transmite prin aer, deci reduce riscul interceptărilor radio, dar nu scutește rețeaua de bune practici precum parole puternice sau actualizări de firmware.
Ce e de făcut în practică depinde de situație. Dacă poți trage un cablu, merită să începi cu Ethernet, chiar dacă e 100 Mbps. Rulează un test direct pe televizor, ideal din aplicația Netflix sau cu un speedtest în browserul TV, pentru a măsura viteza, latența și jitter‑ul la punctul exact al conexiunii. Dacă ai 4K stabil și fără întreruperi, rămâi pe cablu. Dacă apar probleme, verifică cablul, portul și negocierea 10/100, încearcă un alt port pe router sau switch și monitorizează congestia în orele de vârf. Schimbarea DNS către Google (8.8.8.8 și 8.8.4.4) sau Cloudflare (1.1.1.1 și 1.0.0.1) poate ajuta în anumite cazuri, dar nu va rezolva problemele de stabilitate fizică.
Dacă nu poți trage cablu, Wi‑Fi 5 sau 6 pe 5 GHz este de obicei o alegere bună; testează sub sarcină ca să vezi viteza susținută și comportamentul latenței atunci când restul casei folosește internetul. Dacă obții constant 20–25 Mbps și latența nu crește semnificativ sub sarcină, streamingul ar trebui să fie confortabil. Dacă nu, repoziționarea routerului, adăugarea unui access point, un sistem mesh cu backhaul pe cablu sau schimbarea canalului pot îmbunătăți situația. Repetitoarele tradiționale pot extinde acoperirea, dar consumă timp de aer și măresc numărul de clienți pe același canal, deci nu sunt cea mai robustă soluție pentru stabilitate.
Rezultatele testelor de acasă pot fi edificatoare. Pe un Smart TV cu port LAN 100 Mbps, măsurătorile se încadrează adesea între 80 și 95 Mbps în practică. Un test realizat astfel a arătat 86 Mbps pe cablu, valoare tipică pentru Fast Ethernet. TV‑urile preferă în multe cazuri Ethernet și trec automat pe Wi‑Fi doar dacă conexiunea pe fir dispare. Într‑un test în care cablul a fost deconectat, Wi‑Fi‑ul a furnizat cu 30% mai multă viteză, ping‑ul a rămas similar, iar jitter‑ul a crescut cu 25%, dar în termeni absoluți era încă mic. Pe 5 GHz, în același scenariu, testul a urcat chiar peste 200 Mbps, iar diferența de bandă se simțea în interfața aplicațiilor, cu meniuri mai rapide și porniri de film mai sprintene. Prin urmare, există situații în care Wi‑Fi poate părea chiar mai performant decât un cablu limitat la 100 Mbps, atâta timp cât semnalul este curat și stabil.
Recomandarea practică rămâne echilibrată: folosește cablu când poți, pentru predictibilitate. Dacă nu poți, optimizează Wi‑Fi‑ul: poziționează routerul mai central, folosește 5 GHz pentru televizoarele apropiate, instalează mesh sau un access point dacă TV‑ul e departe. Verifică datele din testele făcute pe televizor, nu doar pe telefon. Pentru redare locală, ia în calcul gigabitul. Cablurile Cat5e sunt suficiente în locuințe, iar un switch simplu poate organiza echipamentele lângă TV.
Portul LAN de 100 Mbps arată de ce uneori cablul nu e automat superior unui Wi‑Fi rapid. Tema principală este echilibrul între viteză maximă și stabilitate: Netflix solicită 15 Mbps pentru 4K, YouTube are cerințe similare, iar UHD Blu‑ray poate urca spre 108–128 Mbps, deci necesarul depinde de sursă. Experiența utilizatorului nu se măsoară doar în Mbps afișați, ci în consecvența cu care se umple bufferul și în frecvența spike‑urilor de latență. Tu ce folosești pentru televizorul din sufragerie, cablu sau Wi‑Fi?
Sursa text și foto: HD Satelit
Fii primul care comentează