De la început: este vorba despre indemnizațiile pentru persoanele cu dizabilități din București și despre faptul că ele sunt achitate parțial, nu integral, o situație repetată de mai mult timp care provoacă nemulțumiri în rândul consilierilor locali și al societății civile. Amintind de luptele pentru drepturi sociale din anii ’90 și de angajamentele electorale recente, problema rămâne neschimbată: cei vulnerabili primesc prea puțin, iar birocrația pare mai preocupată de proceduri decât de oameni.
În această lună, bucureștenii cu dizabilități primesc doar jumătate din indemnizația stabilită prin lege, adică 250 lei în loc de 500 lei. Situația nu e una nouă: plățile în tranșe și restanțele se adună de luni bune. În martie 2025, de pildă, suma plătită a fost 375 lei, constituită din 250 lei (jumătatea curentă) și 125 lei reprezentând restanțe din noiembrie 2023. Asta arată că datoriile nu sunt rezolvate, ci se acumulează, afectând tocmai pe cei care au nevoie de susținere continuă.
Birocrația înrăutățește situația. Un caz din Suceava ilustrează absurdul: un bărbat cu ambele picioare amputate a rămas fără indemnizație și a fost chemat la reevaluare după ce a obținut permis de conducere pentru o mașină adaptată. Se dă impresia că anumite proceduri sunt în disonanță cu realitatea persoanelor afectate, transformând eforturile lor de a rămâne autonome într-un motiv de sancțiune. În loc să fie susținute în păstrarea demnității și independenței, unele persoane sunt obligate să-și dovedească nevoia în fața unui sistem aparent indiferent.
Reacțiile politice sunt ferme. Consilierul general Ștefan Oprea, din AUR, solicită Consiliului General al Municipiului București măsuri imediate: plata integrală, lună de lună, și stingerea retroactivă a tuturor restanțelor acumulate. Mesajul său este clar: dacă „nu sunt bani”, atunci să se reducă salariile conducerii instituțiilor publice și risipa, nu indemnizațiile persoanelor vulnerabile. El subliniază că persoanele cu dizabilități nu sunt o categorie care poate fi sacrificată din buget și că le sunt garantate drepturi de cetățeni ce trebuie respectate.
Contextul bugetar general rămâne semnificativ: asistența socială este cronic subfinanțată, iar alocațiile pentru handicap, oricât de modeste, sunt tăiate sau plătite în tranșe. Se pare că prioritățile administrative nu corespund nevoilor celor mai vulnerabili. Nu este doar o problemă contabilă: este vorba despre accesul la un trai demn, la autonomie și la respect.
Situațiile expuse scot în relief tensiunea dintre reguli și realitate. Reevaluările formale, restanțele care se succed din an în an și plățile parțiale transformă un drept legal într-o serie de obstacole practice. Pe lângă cererea publică de remediere a situației financiare, rămâne deschisă problema unui cadru administrativ mai eficient: cum pot instituțiile să asigure plata la timp și să elimine procedurile inutile care mai mult încurcă decât ajută?
Măsura cerută de Oprea, plata integrală lună de lună și achitarea retroactivă, este clară și are efecte concrete: ar readuce la sumele prevăzute de lege persoanele aflate la limita supraviețuirii, iar responsabilii ar trebui trași la răspundere pentru restanțe. Exemplul din Suceava arată că uneori soluția ține mai puțin de fonduri și mai mult de bun-simț administrativ: dacă cineva cu ambele picioare amputate este reevaluat doar pentru că are un permis special, atunci sistemul are nevoie de reguli mai flexibile și de evaluări profesioniste.
În final se subliniază ideea că drepturile sociale depind de modul în care societatea împarte responsabilitățile bugetare și administrative. Legea prevede 500 lei, dar practica oferă 250 sau tranșe restante din 2023. Aceasta este o diferență concretă care afectează zilnic viața bucureștenilor cu dizabilități. Ce ar însemna, concret, ca plățile să fie corect reglate: plata la timp a 500 lei lunar și anularea restanțelor ar diminua insecuritatea financiară și ar reduce presiunea asupra serviciilor sociale. Instituțiile publice trebuie să decidă dacă reducerea costurilor se face pe seama conducerii lor sau pe seama persoanelor vulnerabile. Care ar fi, în opinia ta, pașii concreți pe care Consiliul General al Municipiului București ar trebui să îi adopte pentru a rezolva această problemă?
Fii primul care comentează