Prim-ministrul Nicolae-Ionel Bolojan a anunțat la București o schimbare fiscală care afectează modul în care marile companii plătesc statului: eliminarea impozitului minim de 1% pe cifra de afaceri și introducerea unui plafon de 3% pentru cheltuielile deductibile către firme afiliate. Schimbarea e menită să combată optimizarea fiscală a multinaționalelor, dar ridică semne de întrebare despre cât de eficientă și aplicabilă va fi în practică.
Până acum, impozitul minim de 1% era un instrument clar și ușor de colectat: orice firmă, chiar și cea care raporta pierderi, datora 1% din cifra de afaceri. Avea dezavantaje, lovind și companii cu marje mici, dar garanta venituri la buget, între 1 și 2 miliarde de lei pe an. Noul mecanism schimbă regulile: în loc de impozit fix, firmele pot deduce cheltuielile plătite către afiliați doar până la 3% din totalul cheltuielilor. Depășirea acelui plafon transformă diferența în cheltuială nedeductibilă, care se taxează cu impozit pe profit de 16%.
Pe hârtie arată rezonabil: scopul este să taie din practica transfer pricing și din facturile de consultanță fictive. În practică, implementarea pare mult mai complicată. ANAF va trebui să analizeze contracte, facturi și structuri de grup, un proces care cere expertiză, personal și instrumente digitale performante, resurse pe care instituția nu le are acum la îndemână. Vor urma, cel mai probabil, litigii îndelungate în instanță, lobby diplomatic și manevre contabile pentru a fragmenta cheltuielile astfel încât să încapă sub plafon; toate acestea vor întârzia sau vor diminua veniturile așteptate la buget.
Pe termen scurt, 2025–2026, efectul pare clar: bugetul pierde. Eliminarea impozitului minim creează o gaură imediată, iar aplicarea noii reguli va aduce venituri modeste la început, tocmai din cauză că ANAF nu are încă mecanismele de control necesare. Investițiile străine directe ar putea să se stabilizeze ușor, deoarece marile companii ar aprecia dispariția unei taxe brute, dar nu e de așteptat niciun avans spectaculos.
Pe termen mediu, 2027–2029, există un scenariu optimist: dacă ANAF se consolidează, se digitalizează și aplică ferm noua regulă, veniturile statului ar putea crește chiar mai mult decât odinioară. Totuși, experiența locală sugerează scepticism: controalele pot rămâne superficiale, companiile vor găsi portițe, iar statul va colecta mai puțin decât ar fi putut cu impozitul minim. Cel mai probabil se va ajunge la un echilibru mixt: recuperări parțiale, dar sub nivelul vechiului IMCA, iar presiunea bugetară se va muta pe alte taxe, TVA, accize sau impozite pe muncă.
Concluzia politică e limpede: guvernul a preferat o soluție mai prietenoasă pentru investitori, dar mai greu de pus în practică pentru stat. În loc să strângă robinetul optimizării fiscale, pare că l-a deschis puțin mai mult. Cine are de câștigat imediat? Multinaționalele, care scapă de un impozit clar și predictibil și se confruntă acum cu o regulă complexă, plină de portițe.
Credeți că ANAF are capacitatea să aplice eficient noua regulă sau schimbarea va avantaja în principal marile companii?
A, deci au dat vrabia pe cioară… pai multinaționalele zâmbesc, ANAF oftică, noi plătim.
Deci, faza cu 3% e ok pe hârtie dar realitatea e alta. ANAF n-are oameni sau softuri să verifice 100.000 de contracte peste noapte, vor fi contestații, găuri la buget pe 2025-2026 sigur. Probabil marile firme vor fragmenta plățile sau mută chestii în afara plafonului, deci statul pierde inițial. Pe termen lung? dacă se digitalizează ANAF și fac controale serioase, poate recuperează mai mult, dar nu pare realist imediat. Oricum guvernul a dat semnal că preferă să fie mai prietenos cu investitorii; cine știe, poate vine și lobby intens, vezi să nu.
Știu eu, ANAF n-are oameni, deci multinaționalele râd, cam atât.