Istoricul Armand Goșu a comentat la Digi24 fotografiile din Beijing în care apar Adrian Năstase și Viorica Dăncilă alături de lideri precum Vladimir Putin și Kim Jong-un, sugerând că prezența lor, deși prezentată oficial ca fiind privată, are semnificații care merită o analiză.
Încă de la stabilirea relațiilor diplomatice cu China, obiceiurile politice și cele personale s‑au împletit în moduri nu întotdeauna evidente publicului. Vizita lui Adrian Năstase și a Vioricăi Dăncilă la parada din Beijing e un exemplu: la prima vedere pare o călătorie privată, însă persoane cu un trecut în fruntea statului nu sunt ușor separabile de rețele instituționale sau de potențiale canale de comunicare pe care le pot activa. Goșu subliniază chiar această ambiguitate. El afirmă că ambii au fost invitați în calitate de foști demnitari, iar în absența unei poziții oficiale nu se poate emite o judecată dură la nivel de stat, dar în același timp notează că prezența lor acolo nu este neapărat lipsită de sens. Năstase, de exemplu, conduce Fundația Titulescu, care menține relații bune cu Ministerul de Externe și primește finanțare din fonduri publice, iar Dăncilă a lucrat recent la Banca Națională ca expert, cu un salariu de aproximativ 5.000 de euro pe lună, detaliu pe care istoricul îl folosește pentru a arăta că nu sunt figuri complet izolate. Pare aproape ca un CV care explică de ce prezența lor atrage atenția, chiar dacă au călătorit ca persoane private.
Goșu avansează o ipoteză de natură strategică: în anumite structuri ale statului există oameni care proiectează scenarii pe termen lung, inclusiv posibila afirmare a Chinei ca mare putere. Pe această premisă, ar fi util să existe canale de comunicare, legături mici, construite pe relații istorice, precum cele care datează din vremea lui Gheorghiu‑Dej. În această logică, un nume recunoscut la Beijing poate servi drept punte. În jurul ideii apar termeni precum servicii secrete, diplomați sau ofițeri din armată care ar fi putut încuraja o astfel de deplasare. Goșu recunoaște însă că rămâne o speculație: decizia de a se expune public, pozând alături de lideri controversați, ridică întrebarea dacă nu cumva depășesc profilul unei simple persoane private.
Referitor la fotografia în care Năstase apare lângă Vladimir Putin, istoricul reia că, formal, cei doi au fost prezenți ca particulari, dar că probabil au fost stimulați să participe. El mai observă că Năstase, fost ministru de Externe, are suficientă cultură politică pentru a înțelege utilitatea unor canale informaționale în situații de criză. Totuși, Goșu consideră expunerea drept o dovadă de lipsă de inteligență politică: dacă intenția era discreția, rezultatul a fost opusul, transformarea lor în subiect al dezbaterii publice din România.
Cât despre reacția Occidentului sau a ambasadelor, istoricul spune că e dificil de prevăzut. Pot apărea întrebări din partea unor misiuni diplomatice, dar, la fel de bine, statul român poate răspunde simplu: nu controlează acțiunile foștilor prim‑miniștri, iar democrația presupune libertatea de mișcare. Goșu mai adaugă că nu știe în ce măsură au fost încurajați de anumite instituții să efectueze această deplasare și remarcă că există actori interesați de relații economice cu China, dispuși să promoveze astfel de contacte în scopuri comerciale. Totuși, el crede că nu va urma neapărat o amplă linie de anchetă pe subiect, pentru că instituțiile românești pot afirma lipsa de implicații și pentru că diplomații de la București cunosc bine cine sunt Năstase sau Dăncilă.
Imaginea din Beijing pune în discuție aspecte concrete privind modul în care foști demnitari continuă să acționeze pe scena internațională și despre granița clară între statutul de persoană privată și influența instituțională. Numele lui Adrian Năstase, Fundația Titulescu, salariul menționat al Vioricăi Dăncilă la Banca Națională și prezența lor lângă lideri ca Putin sau Kim Jong‑un sunt detalii care alimentează întrebări despre cine și în ce fel determină astfel de legături. Sunt elemente ce pot genera chestiuni diplomatice, dar și dezbateri interne despre responsabilitate și expunere publică.
Armand Goșu tratează problema nu doar ca pe un incident izolat, ci ca pe o oglindă a modului în care trecutul politic și rețelele informale pot rămâne relevante. Cum influențează relațiile personale cu China deciziile anumitor structuri din statul român și în ce măsură aceste canale pot fi utilizate în scenarii geopolitice rămâne de urmărit. Ce efect ar putea avea, dacă va exista vreunul, asupra poziției României în fața ambasadelor occidentale rămâne o întrebare deschisă, dar elementele concrete, nume, fundație, funcții, imagini publice, oferă suficiente indicii pentru discuție.
Ce părere aveți: ar trebui autoritățile să clarifice conexiunile instituțiilor române cu astfel de deplasări sau e suficientă explicația că e vorba despre persoane private?
Fii primul care comentează