Arhitectul Andrei Corbet, recunoscut pentru plimbările sale prin numeroase ansambluri rezidențiale ridicate recent, descrie cum arată orașul actual: suburbii extinse, blocuri construite rapid și spații publice care abia funcționează. Amintind, în anumite privințe, de etape istorice de dezvoltare haotică, dar și de orașele europene care au gestionat mai bine spațiul public și transportul, Corbet conturează clar problemele vizibile la nivelul cartierelor și infrastructurii.
Plimbările sale nu sunt doar imagini pentru Instagram; ele reprezintă observații atente privind modul în care legislația, piața imobiliară și absența unei viziuni coerente au creat suburbii cu densități inegale și utilități prost integrate. Arhitectul semnalează fenomenul urbanismului derogatoriu: proiecte aprobate cu excepții de la regulile uzuale, ceea ce duce la blocuri plasate independent de rețeaua stradală sau lipsite de spații publice adecvate. Efectul: cartiere care par adesea concatenate, cu spații verzi reduse la mici insule și străzi gândite mai degrabă pentru trafic auto decât pentru oameni.
Transportul public apare frecvent ca o problemă esențială. Multe ansambluri rezidențiale au fost realizate fără conexiuni eficiente la transportul în comun, iar asta împinge locuitorii spre utilizarea mașinii personale. Când zeci de mii de oameni iau aceeași decizie, se formează ambuteiaje care se întind pe zeci de kilometri, iar naveta devine o cursă de rezistență. Corbet subliniază că infrastructura rutieră nu poate rezolva singură problema; sunt necesare rute de transport public coerente, frecvente și integrate în planurile de dezvoltare urbană.
Spațiile verzi sunt de multe ori tratate ca anexă: parcurile arată mai degrabă ca țarcuri pentru animale decât ca locuri unde comunitatea se întâlnește, se relaxează sau se plimbă. Mărimea și amplasarea acestor parcuri par deseori consecința resturilor de teren rămase după construcții, nu rezultatul unei strategii deliberate. Lipsa unor legături pietonale sigure și agreabile face ca, frecvent, oamenii să renunțe la plimbare chiar dacă ar dori un mediu mai sănătos.
Corbet remarcă și influența tipologiei locuințelor: blocuri compacte proiectate pentru a maximiza profitul dezvoltatorilor, care neglijează nevoile comunității pe termen lung. Spațiile comune sunt limitate, parcările sunt supradimensionate în unele proiecte și insuficiente în altele, iar mixul funcțional, locuințe, comerț, servicii, lipsește în multe cazuri. Așa apar cartiere-dormitor, unde viața se petrece în interiorul blocurilor, nu în spațiul public. Această fragmentare afectează coeziunea socială și calitatea vieții.
Un alt punct evidențiat este ritmul accelerat al construcțiilor, care pune presiune pe infrastructură: rețele de apă, canalizare, utilități, dar și pe serviciile locale, școli, grădinițe, centre medicale. Dezvoltarea imobiliară pare să precede planificarea acestor servicii, generând situații în care locuitorii se confruntă cu lipsuri încă din primele luni sau ani după mutare.
În ceea ce privește soluțiile, Corbet propune revenirea la principii simple: planificare coerentă care să nu transforme excepțiile în regulă, prioritizarea transportului public și a mobilității active, proiectarea de spații verzi cu funcții multiple și integrarea mixului de funcțiuni în proiecte. Nu e vorba de teorii complicate, ci de decizii care pornesc de la oameni, nu exclusiv de la indicatori economici pe termen scurt.
Între observații se strecoară și un ton realist: corectarea acestor disfuncții cere timp, resurse și voință politică. Modificările legislative pot limita urbanismul derogatoriu; investițiile în transport, fie tramvaie, autobuze rapide sau piste ciclabile, pot schimba preferințele de mobilitate; iar proiectele concepute integrat, din faza de planificare, pot oferi cartiere mai echilibrate. Exemple din alte orașe europene arată că astfel de corecții sunt realizabile, dar nu imediate.
În final, textul accentuează întrebări mai largi despre calitatea urbană și beneficiarii deciziilor de dezvoltare. Andrei Corbet oferă exemple concrete, ansambluri analizate, tipuri de intervenții, și date relevante despre ambuteiaje și densități care explică transformarea orașului contemporan. Privirea critică pe care o propune nu cere reforme spectaculoase peste noapte, ci o schimbare de abordare în modul în care planificăm, aprobăm și construim. Având în vedere problemele semnalate, urbanism derogatoriu, transport public deficitar, ambuteiaje extinse, parcuri subdimensionate, rămâne întrebarea cum pot fi aliniate interesele dezvoltatorilor, autorităților și cetățenilor pentru a crea cartiere funcționale și agreabile pe termen lung. Ce crezi că ar trebui făcut mai întâi în orașul tău?
Fii primul care comentează