A distincție între artă „frumoasă” și „urâtă” în dezbaterea esteticii

Cine se întreabă ce se petrece în creierul nostru când admirăm un tablou celebru sau o sculptură modernă va găsi aici o sinteză accesibilă despre legătura dintre biologie, cultură și percepția estetică. Subiectul e despre mecanismele neuronale și influențele culturale care decid de ce unele opere sunt considerate frumoase și altele nu, explicate prin studii recente din neuroștiințe și estetică.

Experiența frumosului nu e doar o preferință subiectivă aruncată la întâmplare; e și o reacție biologică măsurabilă. Cercetări din neuroestetică arată că atunci când etichetăm o lucrare drept frumoasă, se aprinde în mod repetat o zonă precisă a creierului: cortexul orbitofrontal median. Această regiune are legături cu luarea deciziilor și cu sistemul de recompensă, adică partea care ne spune că ceva e plăcut. Neurologul Semir Zeki și echipa sa de la University College London au observat că indiferent dacă privim un tablou renascentist sau o sculptură contemporană, activitatea în această zonă crește când apreciem lucrarea. În termeni simpli, creierul primește un mic semnal de „mi place”.

Experiența estetică mobilizează și alte regiuni. Insula, de exemplu, pare să intervină în reacțiile legate de dezgust, chiar dacă rolul ei complet nu e pe deplin înțeles. În schimb, emoțiile estetice puternice pot duce la eliberarea de dopamină, hormonul plăcerii; un studiu de la Universitatea din Toronto a arătat că o operă considerată sublimă poate declanșa efectiv o „explozie” de activitate chimică plăcută în creier. Cam ca atunci când găsești o felie perfectă de ciocolată, doar că aici e vorba despre un peisaj pictat sau o compoziție muzicală.

De ce unele lucruri ni se par frumoase și altele nu? O parte din răspuns stă în biologie. Anumite criterii estetice par să fie universale: simetria și proporțiile armonioase activează răspunsuri pozitive aproape înnăscute. Cercetări publicate în Nature Neuroscience în 2016 au arătat că sugarii de șase luni preferă să privească fețe simetrice. Cortexul vizual prefrontal răspunde mai puternic la proporțiile echilibrate, aceeași zonă implicată când recunoaștem o față cunoscută. Explicația evolutivă e plauzibilă: recunoașterea fețelor sănătoase sau a mediilor stabile aduce avantaje, așa că creierul nostru e antrenat să observe și să prefere anumite regularități.

Totuși, biologia nu răspunde la toate întrebările. Cultura modelează mult din ceea ce numim gust. Un studiu de la Institutul Max Planck pentru Estetică Empirică, din 2019, arată că judecățile estetice se schimbă semnificativ în funcție de expunerea anterioară la stiluri artistice. O compoziție abstractă, apreciată ca „îndrăzneață” de un occidental familiarizat cu arta modernă, poate părea pur și simplu haotică pentru cineva dintr-o cultură fără tradiție abstractă. Istoria artei e plină de exemple: impresionismul a fost considerat „murdar” atunci când a apărut, iar fauvismul lui Henri Matisse a provocat reacții de genul „un vas cu vopsea aruncat în capul publicului”. Nu tocmai recenzii admirative la prima vedere, dar gusturile se schimbă.

Istoricul Michel Pastoureau folosește o metaforă utilă: frumusețea e ca un limbaj, trebuie învățată. Antropologul Ellen Dissanayake merge mai departe și susține că arta nu e un lux inutil, ci o adaptare; frumusețea ne ajută să dăm sens lumii. Astfel, aprecierea esteticii devine un dublu joc: există reacții reflexive ale creierului la regularități vizuale, dar regulile despre ce e frumos sunt scrise și rescrise cultural, în funcție de epocă, educație și obiceiuri estetice.

Per ansamblu, frumusețea nu e doar la limita dintre subiectiv și universal, ci la intersecția dintre hard‑ware-ul biologic al creierului și soft‑ul cultural pe care îl învățăm. Creierul ne oferă predispoziții și plăceri, cultura ne oferă vocabularul estetic. Ce lucrare ți-a stârnit ție ultima dată senzația aceea de „uau”, și ai ști să explici dacă a fost biologie sau cultură?