De la sondele Viking până la roverele care surprind cratere în prezent, legătura omenirii cu Marte a evoluat prin salturi tehnologice impresionante. NASA se sprijină pe o rețea de orbiteri în jurul planetei pentru a transmite date și imagini, iar această rețea cuprinde misiuni cu istorii diferite: MAVEN, Mars Odyssey, Mars Reconnaissance Orbiter și câteva platforme europene și internaționale. Situația curentă reflectă atât fiabilitatea, cât și provocările generate de îmbătrânirea unor componente cruciale.
Tehnicienii de la Kennedy Space Center au pregătit MAVEN înainte de lansarea din 2013, echipând sonda pentru studiul atmosferei martiene și pentru funcția de releu de date. MAVEN a fost proiectată să ocupe o orbită mult mai înaltă decât majoritatea orbiterilor, iar această poziționare înaltă îi conferă avantaje clare în comunicarea cu echipamentele de la sol.
Dintre cele trei orbitere principale ale NASA care operează acum la Marte, două au petrecut peste două decenii în spațiu. Mars Odyssey, ajunsă în 2001, se apropie de epuizarea combustibilului și riscă să rămână fără propulsie în anii următori. Mars Reconnaissance Orbiter, lansată în 2005, se menține relativ sănătoasă pentru vârsta ei și are combustibil estimat pentru a funcționa până în anii 2030. MRO este deosebit de importantă pentru că deține cea mai bună cameră de la Marte, utilizată frecvent pentru cartografierea siturilor de aterizare ale viitoarelor misiuni.
Europa a adus contribuții la infrastructura orbitală: Mars Express, activ de 22 de ani, întâmpină probleme de îmbătrânire asemănătoare celor ale Odyssey și MRO. ExoMars Trace Gas Orbiter, ajuns în 2016, e mai tânăr, dar și el operează dincolo de durata sa inițială proiectată. China și Emiratele Arabe Unite au, de asemenea, sateliți în jurul planetei, însă aceștia nu sunt configurați pentru a servi drept relee pentru comunicațiile misiunilor NASA.
Roverele Curiosity și Perseverance pot transmite date direct către Pământ, însă capacitatea lor de transfer este limitată în comparație cu cea a orbiterilor. Releul orbital permite un debit mult mai mare de date, astfel încât majoritatea imaginilor detaliate și a pachetelor complexe de măsurători trimise de roveri ar putea să nu ajungă niciodată pe Pământ fără sateliți care să le retransmită. Practic, orbiterii sunt responsabili pentru numeroasele poze spectaculoase pe care le vedem, fără a le cere vreun autograf.
Unul dintre motivele pentru care MAVEN e atât de util în acest rol este orbita sa neobișnuită, care o duce până la aproximativ 4.500 de kilometri deasupra suprafeței lui Marte. De la această înălțime, MAVEN poate rămâne poziționată pentru a retransmite date de la roboți timp de până la 30 de minute pe trecere, interval mai mare decât cel oferit de orbiterii aflați pe orbite joase. Asta înseamnă că MAVEN poate susține volume de date superioare celor oferite de celelalte opțiuni disponibile.
Situația cu Mars Odyssey, MRO și orbiterii europeni subliniază problema infrastructurii învechite și dependența strategică de sateliți pentru accesul la date științifice; exemple precum epuizarea combustibilului la Odyssey sau rolul de cartograf al MRO evidențiază necesitatea planificării unor înlocuitori sau a unei cooperări internaționale consolidate. Planificatorii trebuie să ia în considerare atât capacitatea tehnică, cât și calendarele de lansare, pentru ca imaginile de la Perseverance și măsurătorile critice să ajungă la oamenii de știință.
Crezi că lansarea unui nou satelit releu ar trebui să fie o prioritate pentru agențiile spațiale sau ar fi mai eficientă o coordonare internațională între orbiterii existenți?
Fii primul care comentează