De la primele lucrări ale lui Mendel și până la kiturile de casă care pretind că îți pot descrie personalitatea companionului patrupezi, tentația de a atribui totul genelor a fost constantă. O echipă condusă de Kathryn Lord de la University of Massachusetts a pus la probă această presupunere: a comparat secvențe de ADN cu chestionare comportamentale completate de proprietari pentru mai mult de 3.200 de câini înscriși în proiectul Darwin’s Ark și a căutat asocieri simple între variantele genetice și trăsăturile comportamentale. Practic, au verificat 151 de modificări mici ale unei singure „litere” din ADN, cunoscute ca SNP-uri, pentru a vedea dacă pot prezice caracteristici precum agresivitatea, nivelul de energie sau atașamentul.
Concluzia a fost limpede: nu s-a identificat o legătură directă și simplă între aceste variante genetice și trăsăturile comportamentale analizate. Afirmațiile unora dintre testele comerciale, că un singur marker genetic poate spune dacă un câine e predispus la anxietate sau dacă îi place să stea în brațe, nu sunt susținute de această analiză. Echipa a căutat corelații directe între SNP-uri și răspunsurile din chestionare și a ajuns la concluzia că explicațiile genetice pentru personalitatea canină, cel puțin în cadrul acestor teste simple, sunt insuficiente. Exemplul lui Max din materialele studiului subliniază ideea: comportamentul unui câine nu se reduce la o singură schimbare genetică.
Această concluzie are implicații practice. Testele care etichetează un animal drept „predispus la agresiune” sau „mai puțin sociabil” pot influența decizii importante: proprietarii ar putea limita contactele sociale ale câinelui, iar adăposturile ar putea refuza adopții pe baza unor rezultate genetice nevalidate. Kathryn Lord și colegii ei atrag atenția că aceste teste sunt comercializate stăpânilor fără dovezi solide ale puterii lor predictive, iar consecințele pot dăuna bunăstării animalelor și pot influența în mod eronat deciziile centrelor de salvare. Pe scurt, etichetarea genetică prematură poate genera un cerc vicios în care așteptările oamenilor modelează comportamentul animalului, nu genetica.
Studiul coordonat de Kathryn Lord, care a folosit date din Darwin’s Ark pentru peste 3.200 de câini, evidențiază limitele testelor genetice comercializate. Problema nu ține doar de cele 151 de SNP-uri sau de o anumită metodologie, ci de tentația de a simplifica complexitatea comportamentului canin în etichete ușor de vândut; este necesară o validare științifică riguroasă și o atenție sporită față de efectele practice asupra animalelor.
Crezi că testele genetice pentru câini ar trebui reglementate mai strict sau e suficient ca proprietarii să le folosească doar ca informație auxiliară?
Fii primul care comentează