Litigiul dintre Sony și furnizorul american de internet Cox, ajuns la Curtea Supremă a Statelor Unite, reaprinde problema responsabilității platformelor și limitele legislației privind protecția drepturilor de autor. De la adoptarea DMCA în 1998, ideea a fost să existe o zonă de protecție pentru operatorii care cooperează în combaterea încălcărilor, însă disputa actuală ridică întrebarea ce înseamnă în practică acea protecție și ce se întâmplă când monitorizarea nu poate identifica un autor clar al încălcării. Avocatul Rosenkranz a spus că Cox a implementat un program propriu anti-încălcare, trimițând sute de avertismente zilnic, suspendând mii de conturi pe lună și colaborând cu universități pentru a limita distribuirea neautorizată a conținutului. El a subliniat că cei descriși ca recidiviști în proces nu ar fi, în realitate, gospodării individuale, ci entități precum universități, hoteluri sau furnizori regionali de internet care cumpără trafic de la Cox pentru a-l revinde local; aceste organizații acumulează cele mai multe notificări de încălcare și, dacă Sony ar câștiga, ar fi primele expuse riscului de deconectare. De asemenea, Rosenkranz a atras atenția asupra unei dificultăți practice: când o monitorizare identifică o adresă IP folosită de mai multe persoane, nu se poate stabili simplu cine a comis încălcarea. Judecătoarea Amy Coney Barrett l-a întrebat însă ce motivație ar mai avea Cox să trimită astfel de avertismente dacă instanța ar decide că simpla cunoaștere a unei încălcări nu creează răspundere; Rosenkranz a răspuns că firma acționează și din considerente de conduită corporativă și face lucruri pe care legea nu le cere, dar a recunoscut că, dacă vor câștiga, riscul de răspundere va dispărea pentru Cox. Judecătoarea Elena Kagan a observat că scopul facilității de protecție oferite de DMCA ar părea, în acest scenariu, golit de conținut, pentru că dacă nu există amenințarea răspunderii, de ce s-ar mai strădui cineva să se încadreze în acea zonă de siguranță; în altă ordine de idei, Sony ar putea urmări direct persoanele identificate, dar procedurile sunt mai dificile când sursa este o adresă IP partajată și când victimele sunt organizații care redistribuie accesul.
Cox apare în pledoarie ca o companie care trimite sute de avertismente zilnic și suspendează mii de conturi lunar. Problema centrală a dosarului rămâne echilibrul între protejarea drepturilor de autor și evitarea unei răspunderi extinse care să penalizeze furnizorii de infrastructură, precum și impactul practic asupra universităților, hotelurilor și utilizatorilor individuali atunci când măsurile ajung să le taie accesul la internet. Care este părerea ta: ar trebui furnizorii de internet să răspundă direct pentru activitățile utilizatorilor sau responsabilitatea ar trebui regândită la nivelul entităților care redistribuie conexiuni?
Fii primul care comentează