Michael Taylor a pornit de la premisa că mișcările umane și modelele din artă se pot reflecta reciproc, iar experimentele sale s-au desfășurat la Dripfest-urile publice pe care le organiza, unde participanții stropeau foi cu vopsea diluată într-un stil apropiat de cel al lui Jackson Pollock. Istoric, legătura dintre fractali și natură a fost popularizată de Benoît Mandelbrot, iar cercetările recente arată că mersul, dansul sau balansul postural poartă amprente fractale; Taylor și colegii săi au dorit să verifice această conexiune într-un cadru simplu și creativ. Testele s-au realizat în laboratorul improvizat din cadrul acelor evenimente artistice, iar combinarea artei cu știința a oferit un mediu potrivit pentru măsurători practice.
Cercetătorii au plecat de la observația că balansul nu este constant: când te dezechilibrezi apar oscilații mari combinate cu altele din ce în ce mai mici, adică un comportament pe multiple scări. Aplicată la splatter painting, această perspectivă sugerează că mișcarea brațului sau a corpului la diverse scări ar trebui să lase urme detectabile în distribuția picăturilor. Taylor dispunea deja de evenimentele Dripfest, unde atât copiii, cât și adulții puteau realiza astfel de compoziții; un proiect inițial a fost amânat din motive personale, dar ideea a fost reluată ulterior.
În studiu au participat 18 copii cu vârste între patru și șase ani și 34 de adulți între 18 și 25 de ani, o selecție intenționată deoarece aceste grupe se află în etape diferite ale dezvoltării echilibrului biomecanic. Echipa nu s-a limitat la determinarea dimensiunii fractale a picturilor, adică la măsura în care același tipar se repetă la scări diferite; a introdus și analiza lacunarității, adică a variațiilor în golurile dintre aglomerările de vopsea. Lacunaritatea evaluează cât de uniforme sau fragmentate sunt spațiile libere dintr-un desen, un instrument util pentru compararea detaliilor fine între două tipuri de expresie.
Rezultatele au indicat diferențe nete: picturile adulților prezentau densități mai mari de vopsea și traiectorii mai late și mai variate, pe când lucrările copiilor aveau modele fine mai mici, mai multe goluri între clusterele de vopsea și traiectorii mai simple, aproape unidimensionale, care își schimbau direcția mai rar. Ambele grupuri generau mișcări la scară grosieră, însă adulții adăugau multă structură fină, răspândită mai uniform. Copiii aveau mai puțină structură fină, iar cea existentă era concentrată. Echipa interpretează aceste diferențe astfel: modul în care o persoană se mișcă și își recâștigă echilibrul ar putea depinde de cantitatea și uniformitatea structurii prezente la diferite scări.
Dincolo de concluziile imediate privind diferențele între copii și adulți, studiul deschide direcții promițătoare: se poate folosi artă simplă pentru a investiga dezvoltarea motorie, iar concepte precum fractalitatea și lacunaritatea pot conecta observațiile vizuale cu mecanica corpului. Imaginea Pollock Number 14, 1948 apare în raport ca reper istoric, iar referințele la artiști precum Max Ernst aduc în discuție felul în care viziunea artistică s-a intersectat cu matematica formelor. Înțelegem astfel că un atelier simplu de stropire poate furniza date despre echilibru, dezvoltare și percepție vizuală, iar pentru părinți sau terapeuți astfel de abordări creative pot fi instrumente de observare, nu doar joacă.
Pollock Number 14, 1948 este menționat în studiu. Tema principală rămâne legătura dintre mișcarea umană la scară mică și la scară mare și tiparele pe care le lasă, iar analiza fractală și cea a lacunarității plasează arta în dialog cu biologia. Exemple concrete din text includ 18 copii, 34 de adulți, Dripfest și nume precum Jackson Pollock și Max Ernst, ilustrând cum un experiment simplu poate reuni artă, știință și dezvoltare motorie. Crezi că ateliere similare ar putea fi folosite în terapie sau școală pentru a monitoriza dezvoltarea echilibrului?
Fii primul care comentează