România alocă prea puțin pentru cercetare, iar datele indică clar poziția noastră în Europa și în lume: în 2024 am dedicat aproximativ 0, 46% din PIB cercetării, comparativ cu 0, 51% în 2023. Deputatul PSD Angel Tîlvăr atrage atenția asupra acestei situații într-o declarație politică depusă la Parlament, semnalând că ocupăm ultimul loc în UE la acest indicator. Observația survine într-un context în care investițiile în cercetare devin tot mai esențiale pe măsură ce economia globală se transformă rapid, iar tehnologii precum inteligența artificială influențează competitivitatea țărilor.
Istoria modernă a progresului arată că finanțările în știință și tehnologie au fost frecvent motorul marilor salturi economice: de la revoluția industrială la expansiunea digitală. Comparativ cu media UE, situată în jurul a 2, 2% din PIB, România rămâne la un nivel redus, semnalat de Tîlvăr. În Statele Unite cercetarea primește circa 3, 46% din PIB, iar țări precum China și Coreea de Sud investesc 2, 40%, respectiv 4, 9%. Aceste cifre nu sunt doar statistici: ele reflectă capacitatea statelor de a răspunde rapid la transformările tehnologice și economice, precum și de a atrage talente și capital.
Deputatul subliniază că termenul potrivit ar fi „investiții în cercetare”, nu doar „cheltuieli”, deoarece beneficiile pe termen mediu și lung pot fi considerabile. Globalizarea, concurența internațională, vulnerabilitatea lanțurilor de aprovizionare și dezvoltarea inteligenței artificiale cer politici active și resurse adecvate. Deși UE a mărit per ansamblu sumele destinate cercetării, distribuția fondurilor rămâne neuniformă, iar eficiența lor este pusă sub semnul întrebării, arată datele OCDE citate de Tîlvăr.
România, aflată pe ultimul loc în UE, se confruntă cu provocări concrete: trebuie să îmbunătățească competitivitatea globală, să crească capacitatea de reacție la schimbările climatice și la diverse debirocratizări, și, nu în ultimul rând, să ridice calitatea vieții cetățenilor, scopul final al oricărei politici de dezvoltare. Investiția mai mare în cercetare înseamnă a investi în oameni, în infrastructură academică și în legături eficiente între universități, institute de cercetare și mediul privat. Fără o viziune clară și finanțare corespunzătoare, riscul este ca România să rămână spectator într-un concert tehnologic în care alții stabilesc partitura.
Tîlvăr pledează pentru o abordare nouă: resurse alocate strategic, politici care să stimuleze transferul tehnologic și mecanisme de evaluare a eficienței investițiilor. Este necesară o schimbare de mentalitate la nivel instituțional și prioritizarea cercetării în bugetele publice, nu numai ca promisiune retorică. Altfel, cifrele, 0, 46% din PIB în 2024 versus ~2, 2% media UE sau 3, 46% în SUA, rămân un indicator dur care arată cât de mult avem de recuperat.
Angel Tîlvăr folosește argumente numerice și comparații internaționale pentru a evidenția gravitatea situației și pentru a solicita o reacție politică coerentă. Discuția despre eficiență în cercetare, despre modul de distribuire a finanțării și cine are acces la fonduri este la fel de esențială ca suma totală. Investiția în cercetare nu înseamnă doar laboratoare mai bine echipate, ci și politici pentru atragerea cercetătorilor, programe de colaborare public-privat și un cadru administrativ care să nu descurajeze inițiativele inovative.
Datele menționate, 0, 46% din PIB în 2024, 0, 51% în 2023, media UE în jur de 2, 16–2, 22%, 3, 46% în SUA, 2, 40% în China și 4, 9% în Coreea de Sud, oferă repere utile pentru orice dezbatere publică despre viitorul cercetării în România. Privite în ansamblu, aceste cifre arată că problema nu este doar una bugetară, ci de prioritizare și strategie pe termen lung. Sistemul educațional, mediul de afaceri și administrația trebuie să acționeze concertat pentru a produce rezultate.
Tîlvăr enunță problema clar: suntem pe ultimul loc la cheltuieli pentru cercetare în UE, iar provocările viitorului cer mai mult decât declarații, cer investiții și o viziune consolidată. Faptul că Europa, conform OCDE, are alocări mai mari dar inegal distribuite, indică existența unor modele de urmat, dar și a unor capcane de evitat. Investițiile trebuie să fie nu doar mai mari, ci și mai bine direcționate, pentru a îmbunătăți atât competitivitatea, cât și calitatea vieții.
Angel Tîlvăr, cifrele din 2023–2024 și comparațiile internaționale prezentate în declarație relevă o realitate netă: România are nevoie de o strategie coerentă pentru cercetare. Există exemple practice din alte țări, precum alocările susținute din Coreea de Sud sau politicile de sprijin din SUA, care pot inspira reforme adaptate contextului nostru. Creșterea cheltuielilor reprezintă doar primul pas; următorii trebuie să vizeze eficiența, atragerea de talente și consolidarea legăturilor dintre mediul academic și industrie. Credeți că ritmul actual de creștere a finanțării pentru cercetare este suficient pentru ca România să reducă decalajul față de UE?
Fii primul care comentează