Când vorbim despre amintiri cinematografice și despre felul în care ne refacem trecutul, această poveste se învârte în jurul unei fotografii, doi actori și a unei confuzii care a intrat în mitologia noastră culturală. Totul s-a întâmplat în Muzeul Satului, unde a fost refăcută o scenă din Moromeții pentru o serie de fotografii și, mai târziu, una dintre ele a fost folosită pentru promovarea filmului Moromeții 2.
La un moment dat am solicitat unor fotografi să reconstituie scene celebre din filme, iar Bumbuț a ales Moromeții. Victor Rebengiuc și Luminița Gheorghiu au acceptat să interpreteze, cu discreție și rafinament, personajele lui Marin Preda: Ilie Moromete fumând pe prispa casei și Catrina desculță în spate, așa cum memoria colectivă ne-a lăsat să o percepem. Costumele au fost realizate de Laura Cîrnici, iar decorul a fost Muzeul Satului, un loc croit parcă special pentru nostalgie, sau cel puțin așa ni se pare. Fotografia a fost rapid catalogată ca autentică: în materialele promo ale casei de producție pentru Moromeții 2 a apărut exact acea imagine. De atunci, mulți cred că acolo apare Moromete din film, din copilărie, din patrimoniu. Realitatea e însă mai simplă: fotografia e o reconstituire, nu o secvență filmată, dar iluziile colective se demontează greu.
Dincolo de mica farsă involuntară, care seamănă cu un fake news blând din lumea filmului, rămâne imaginea esențială a personajului. Ilie Moromete, fie jucat de Victor Rebengiuc, fie de Horațiu Mălăele în alte variante, e un amestec rar: spiritul lui Marin Preda întâlnind viziunea regizorală a lui Stere Gulea și talentul actoricesc. Moromete e omul care poate sta ore întregi pe prispa casei cu o țigară uitată între degete, privind viața ca pe un spectacol care-l amuză și-l frustrează deopotrivă. Nu e filozof de meserie, dar nu ai nevoie de diplome ca să-i recunoști luciditatea: un scaun, un apus și un strop de scepticism sunt suficiente.
Personajul poartă tăceri îndelungate și ironii blânde. Nu se grăbește, nu pentru că ar fi lipsit de treburi, ci pentru că știe că viața își pierde farmecul când o gonești. Acea ironie e felul său de a face față schimbărilor care vin prea rapid. Iubește familia, dar o face într-un registru tăcut, aproape ascuns; e o iubire de sud al țării, mai aspră și mai puțin ostentativă. Marin Preda însuși, deși nu mai e printre noi, rămâne prezent în vocea personajului: calmă, ironică, melancolică. Preda nu era un moralist zgomotos; era un observator care-și ascundea tandrețea sub o mască severă, un om care poate ar fi vrut să râdă mai des, dar nu i s-au oferit mereu motive.
Legătura dintre Preda și Moromete e strânsă: Moromete pare Preda cu pălărie de țăran, iar ambii privesc lumea cu aceeași curiozitate amară. Amândoi preferă tăcerea în locul vorbelor goale, amândoi prețuiesc libertatea, dar o privesc cu neîncrederea celor care știu cât de ușor se pierde. Citindu-l pe Moromete, parcă-l auzi pe Preda zâmbind amar printre rânduri. În ei apare și un contrast cu timpul lor: Moromete se încăpățânează să creadă că satul poate rămâne neschimbat; Preda refuză să accepte că spiritul poate fi confiscat. Pierderea pare inevitabilă, dar felul în care refuză supunerea capătă o eleganță aproape eroică.
O notă personală leagă autorul relatării de film: Niculae din primul Moromeții a fost interpretat de Marius Badea, coleg de școală generală al autorului, care astăzi activează în domenii precum morărit, cereale și panificație. Filmele din serie pot fi urmărite pe Cinemaraton, iar Stere Gulea și-a publicat amintirile în volumul Scrisoare către nepoatele mele, Însămnările unui regizor, la Humanitas.
Fotografia din Muzeul Satului a devenit simbol, chiar dacă e o reconstrucție; Victor Rebengiuc apare mai în vârstă în acele cadre decât în film; numele Moromeții e astăzi asociat cu multiple forme de expresie: romanul lui Marin Preda, interpretările actorilor, regia lui Stere Gulea, precum și emisiunile și colecțiile cinematografice care le reiau. Fotografia a arătat cât de fragilă este linia dintre autentic și reconstituire atunci când memoria colectivă alege să creadă o imagine. Asta nu o face mai puțin valoroasă ca simbol, dar e bine să cunoaștem diferența.
Moromeții, Victor Rebengiuc, Stere Gulea, Marius Badea și cartea lui Gulea sunt toate piese concrete ale unui tablou cultural: filme, fotografii, cărți și amintiri care se împletesc. Aceste elemente arată cum patrimoniul cultural se construiește uneori din reconstituiri care ajung să fie considerate adevăr. Cum ar trebui să privim autenticitatea: ca pe o regulă rigidă sau ca pe un dialog între fapt și imagine? Crezi că merită păstrată iluzia dacă aceasta consolidează o identitate culturală?
Fii primul care comentează