Carol I a fost învestit domnitor al Principatelor Române în 1866, după înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, și a condus apoi aproape patru decenii ca rege, perioadă în care a pus temeliile României moderne. Imaginarul acelor ani îmbină uniforma militară cu schițele unui arhitect, rafturi pline cu volume și drumuri trasate pe hărți, un amestec de rigoare prusacă și preocupare pentru identitatea culturală.
Carol I nu a venit doar cu coroana, ci și cu un interes pronunțat pentru artă și colecții. A constituit o bibliotecă personală substanțială și o colecție de artă care, în timp, au intrat în patrimoniul public și pot fi vizitate astăzi în Aripa Europeană a Muzeului Național de Artă. Istoricul Adrian Buga evidențiază rolul regelui ca o personalitate complexă: arhitect de formă, istoric de artă și ofițer pragmatic. Această fuziune a influențat numeroasele sale intervenții culturale și urbane.
Descrierile călătorilor occidentali din secolul XIX zugrăveau Principatele Române într-o manieră care astăzi pare ușor exotică: grădini între clădiri, sate răsfirate, negustori pe stradă și porturi locale care produceau o impresie orientală vizitatorilor. Aceste imagini au rămas în memoria colectivă și au modelat percepția occidentală asupra regiunii la vremea respectivă.
În timpul domniei lui Carol I, România a cunoscut transformări arhitecturale vizibile. Unul dintre curentele adoptate a fost reintegrarea elementelor neoromânești, inspirate de stilul brâncovenesc, iar specialiștii străini au avut un rol important în transmiterea acestui limbaj arhitectural către practicienii locali. Multe edificii publice construite atunci au fost ridicate cu muncitori veniți din Italia sau Spania, iar influențele europene s-au împletit cu tradițiile autohtone. Bucureștiul s-a modernizat treptat; planificarea stradală a fost influențată de ofițeri austrieci susținuți de rege, astfel încât axele principale urmăreau rute comerciale tradiționale: drumul spre Brașov, legătura cu vămile Imperiului Austriac și traseele spre Giurgiu și Constantinopol. Prioritizarea acestor legături arată că modernizarea urbană a fost strâns legată de interesele economice ale epocii.
Restaurările și preocuparea pentru edificiile religioase au făcut parte din proiectul cultural al domniei. Carol I considera bisericile martori tăcuți ai trecutului, iar numeroase lucrări de restaurare au fost inițiate în Oltenia și Moldova. Nu toate intervențiile au fost acceptate fără rezerve: restaurarea mănăstirii de la Curtea de Argeș condusă de arhitectul André Lecomte du Noüy a provocat controverse, unii localnici exprimându-și opoziția, în timp ce alții au susținut demersul. Acest episod reflectă tensiunea clasică dintre conservare, reinterpretare și gustul public.
Carol I a călătorit frecvent prin provincii pentru a cunoaște condițiile de viață ale oamenilor pe care îi conducea. După ridicarea Palatului Peleș, el a continuat să folosească intens biblioteca sa personală ca sursă de informații practice pentru proiectul politic al unei Românii extinse. Documentarea și observarea directă a realității locale i-au servit la luarea unor decizii cu efect pe termen lung.
Episodul „Cărțile de istorie nu mint”, dedicat Monarhiei Române, cuprinde aceste amănunte despre domnia lui Carol I și momentele importante ale epocii și poate fi urmărit integral în videoclipul menționat.
Palatul Peleș, colecțiile din Aripa Europeană a Muzeului Național de Artă și restaurarea mănăstirii de la Curtea de Argeș rămân repere palpabile ale epocii lui Carol I. Ele ilustrează modul în care arhitectura, colecțiile și planificarea urbană au legat trecutul de proiectul național. Care dintre aceste elemente ale moștenirii lui Carol I ți se pare cel mai relevant pentru România de astăzi?
Fii primul care comentează