Claude Monet, vizita sa în Veneția și expoziția dedicată acestei perioade la Muzeul Brooklyn și la FAMSF reprezintă tema centrală a acestei știri. Textul leagă un episod tardiv din viața artistului de un moment semnificativ pentru dezvoltarea sa artistică: cum lumina și canalele venețiene i-au schimbat viziunea și i-au readus încrederea, pregătindu-l pentru capodoperele cu nuferi din anii următori.
Monet rezistase multă vreme ispitei Veneției, oraș care, de secole, a atras pictori de la Canaletto la Turner, și, când în cele din urmă a plecat acolo însoțit de soția sa Alice, rezultatul a fost o serie de lucrări care i-au revitalizat cariera. Expoziția Monet și Veneția, organizată de Muzeul Brooklyn împreună cu Fine Arts Museums of San Francisco, pornește de la această idee: Veneția i-a oferit lui Monet un cadru stimulant, dar și o confruntare cu propria îndoială creativă. Producția venețiană a artistului cuprinde 37 de picturi; 19 dintre ele sunt acum la Brooklyn, iar altele vor fi aduse când expoziția va ajunge la de Young în primăvara lui 2026. Partea dificilă a organizării a constat în obținerea împrumuturilor: aproape jumătate din aceste pânze se află în colecții private, multe dintre ele fiind greu de localizat.
La 68 de ani, Monet trecea printr-o criză de încredere. Deja lucrase la celebra serie a Nuferilor, pânze care păreau să sfideze regulile peisajului tradițional, fără linie de orizont, cu apă și lumină dominând compoziția, și care astăzi sunt considerate repere ale artei moderne. Deși în prezent aceste lucrări sunt recunoscute ca esențiale, la vremea respectivă erau greu de înțeles; chiar dealerul său, Paul Durand-Ruel, avea rezerve cu privire la atracția comercială a acelor pânze, iar Monet, în momente de frustrare, a distrus numeroase tablouri. Se estimează că artistul a eliminat în jur de 500 de lucrări de-a lungul carierei, multe din seria Nuferilor pierzându-se astfel.
Călătoria la Veneția i-a schimbat însă perspectiva. Monet a pictat direct dintr-o gondolă, revenind la o practică din tinerețe, când folosea barca-atelier pentru a lucra în aer liber pe Sena. Revenind în atelier după acest sejur, i-a scris lui Durand-Ruel că vizita i-a permis să își privească pânzele cu ochi mai buni. Astfel, la întoarcere, a reluat lucrările Neterminate și a abordat seria Nuferilor cu o claritate regăsită.
Expoziția debutează cu proiecții video ample care pun în prim-plan Veneția contemporană, un oraș care, în multe privințe, rămâne foarte asemănător cu imaginea surprinsă de Monet acum peste un secol. Curatorii au dorit să ofere vizitatorilor o tranziție mentală către lagună, astfel încât trecerea în sălile cu pânzele lui Monet să pară firească. Lucrările sale legate de Veneția sunt expuse alături de scene din Londra și Paris și lângă Nuferii împrumutați de la FAMSF. De asemenea, apar picturi și gravuri ale maeștrilor care au abordat aceeași temă: Canaletto, Manet, Turner, Renoir, Signac sau Whistler. Această comparație este utilă: ilustrează felul în care fiecare artist interpretează aceeași atmosferă venețiană în mod diferit.
Curatorii au conceput traseul expoziției astfel încât sala finală să funcționeze aproape ca un sanctuar Monet: pereți vopsiți într-un albastru închis, peste zece pânze ale maestrului și o compoziție muzicală de aproape 37 de minute, creată de Niles Luther, menită să intensifice atmosfera. Numărul nu este întâmplător: Monet a pictat 37 de scene cu Veneția, iar simfonia are o durată apropiată. Criticii contemporani ai lui Monet foloseau frecvent termeni muzicali pentru a descrie lucrările sale, iar includerea unui element sonor în expoziție reia acea analogie istorică.
Spre surprinderea sa, Veneția, deși adesea considerată un subiect clișeic și „prea frumoasă pentru a fi pictată”, i-a permis să perceapă altfel lumina și reflexiile apei. În loc să se teamă că nu poate aduce nimic nou, s-a concentrat pe ceea ce el numea enveloppe, acea fuziune a atmosferei cu suprafața apei, unde ceața, umiditatea și razele soarelui generează efecte efemere. În picturile sale venețiene, paleta se deschide spre albastru, violet, roz și verde, iar clădirile, Palazzo Ducale printre ele, par să plutească ca un miraj deasupra apei. Alice Monet, care l-a convins să pornească la drum la îndemnul unei gazde venețiene, Mary Smyth Hunter, dezvăluie și partea mai puțin pitorească a vizitei: dificultăți practice legate de ancorarea gondolei sau de aglomerație, elemente pe care artistul le-a eliminat din compozițiile sale, căutând o Veneție liniștită și aproape idealizată.
Întregul demers al expoziției urmărește să sublinieze importanța Veneției pentru artiștii de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX: orașul fusese de mult o sursă de fascinație, iar Monet a trebuit să-și găsească o voce proprie în fața acelui patrimoniu pictural. Șederea care fusese inițial planificată pentru două săptămâni s-a transformat în două luni și jumătate; prima fază a avut aspectul turistic obișnuit, fotografia în Piața San Marco cu porumbei inclusă, după care artistul s-a apucat serios de lucru. În cele din urmă, el a realizat lucrări variate pe baza a nouă motive venețiene, repetându-le la ore diferite pentru a surprinde nu doar arhitectura, ci mai ales joaca luminii pe apă.
Expoziția poate fi vizitată la Brooklyn Museum între 11 octombrie 2025 și 1 februarie 2026 și apoi la de Young Museum din San Francisco între 21 martie și 26 iulie 2026. Printre piese se numără și The Grand Canal, împrumutată de la Fine Arts Museums of San Francisco, iar în catalog și în săli găsiți referințe la artiști și critici care au modelat receptarea lui Monet.
Monet a pictat 37 de scene cu Veneția și a trimis o scrisoare în care mărturisea că pleacă trist gândindu-se la întoarcere; totuși, vizita i-a oferit „ore încântătoare” și i-a reîmprospătat privirea. Un exemplu concret: Japanese footbridge, Giverny, din 1885, ilustrează legătura lui Monet cu apa și barca-atelier, iar lucrările venețiene din 1908, precum The Palazzo Ducale, reflectă modul în care aceleași preocupări pentru lumină și reflexie s-au mutat pe canalele Veneției. Expoziția pune în dialog picturi ale lui Monet cu opere de Turner, Renoir și Sargent, susținând ideea că Veneția a fost un teren comun pentru explorarea efectelor atmosferice.
Monet, Veneția, 37 de picturi și acel moment de reînnoire creativă transmit un mesaj limpede: schimbarea locului de lucru, fie o barcă pe Sena, fie o gondolă pe canale, poate declanșa o reașezare a viziunii artistice. Ce perspectivă din expoziție ți-ar plăcea să vezi prima: nuferii de la Giverny sau reflexiile Palatului Dogilor din 1908?
wow, nu știam că Monet a pictat efectiv dintr-o gondolă, asta schimbă tot ce credeam despre „atelierul lui” — parcă-mi imaginam doar barca pe Sena. și chestia cu cele ~500 de lucrări distruse e brutală, habar n-aveam, pare cam tragic dar și cumva tipic pentru artiștii ăia obsedați.
mi se pare tare ideea cu proiecțiile video la intrare, ajută la trecerea mentală spre lagună. totuși, m-a amuzat partea cu ancoratul gondolei — gen, nu e doar romantism, e și logistică, trafic, stres, chestii practice pe care le ștergi din compoziție. bine că Alice a împins chestia asta, femeile din istorie fac toată treaba uneori, daaa.
o chestie extra: Monet folosea filtre de vedere aproape ca niște proto-studii ale percepției, adică repetarea aceluiași motiv la ore diferite e practic un experiment vizual despre cum se comportă lumina. asta leagă chiar bine seria de la Giverny cu Veneția. și apropo, unele dintre pânzele venețiene au ajuns în colecții private din cauza speculei de artă, nu doar din întâmplare — piața a început să se agite abia după ce valoarea lui a fost recunoscută.
mi-ar plăcea să văd prima data Nuferii la Giverny, dar și reflexiile Palatului Dogilor suna foarte fain. ah și ca fapt: pictorii ca Turner sau Whistler au folosit adesea tehnici subtile de vaporificare a contururilor, deci dialogul ăsta din expo e chiar util — vezi diferențele de sensibilitate la lumină, nu doar subiect.
cam atât, poate mă duc si eu când ajunge la SF sau Brooklyn, depinde cum îmi iese bugetu 🙂