Aflăm astăzi despre hotărârea privind fosta magistrată și ex-șefă a DIICOT, Alina Bica, și despre modul în care instanțele din Italia și România au gestionat punerea în executare a unei pedepse pronunțate în România. De la repere istorice ale cooperării judiciare europene până la situații recente în care condamnări definitive au fost puse sub semnul întrebării peste granițe, relatarea scoate în evidență atât complexitatea procedurilor, cât și efectele practice pentru persoanele condamnate aflate în alte state membre UE.
Magistrații români au stabilit că pedeapsa de patru ani, rămasă definitivă în 2019 în cazul Alinei Bica pentru favorizarea omului de afaceri Ovidiu Tender, a fost considerată executată în întregime și, în consecință, au dispus încetarea efectelor mandatului european de arestare. Ministerul Justiției a comunicat că o instanță italiană a recunoscut hotărârea românească și a decis executarea pedepsei pe teritoriul Italiei, în conformitate cu dreptul italian. În practică situația este însă mai nuanțată: deși Italia a recunoscut hotărârea și a hotărât executarea pedepsei în ţara sa, Bica nu a executat efectiv nicio zi de detenție, deoarece aplicarea pedepsei a fost suspendată în Italia pentru a lămuri anumite aspecte juridice legate de fapta pentru care fusese condamnată, potrivit legislației italiene.
Din punct de vedere procedural, dosarul a primit o atenție surprinzător de rapidă din partea instanțelor române, chiar pe fondul unei perioade de protest în sistemul judiciar și al soluționării doar a cauzelor urgente. Cererea de recunoaștere a fost înregistrată pe 30 septembrie, urmată de primul termen pe 2 octombrie, iar hotărârea finală a fost pronunțată pe 3 octombrie. Această rapiditate evidențiază diferențele de ritm între proceduri și modul în care anumite dosare pot fi prioritizate.
Decizia Curții de Apel București vine în contextul unei recente hotărâri a Curții de Justiție a UE, care a stabilit că o autoritate judiciară dintr-un stat membru nu poate refuza predarea unei persoane în baza mandatului european de arestare și preluarea efectivă a executării pedepsei fără consimțământul statului emitent. În cazul Alinei Bica, Italia a acționat fără a cere în mod expres acordul României, aplicând însă propriile reguli privind executarea pedepselor. Din perspectiva autorităților române, instanțele au trebuit să ia în considerare că, pentru instanțele italiene, pedeapsa era considerată în curs de executare, chiar dacă fusese suspendată, ceea ce a făcut inutilă predarea în România și a condus la închiderea definitivă a procedurii privind mandatul european.
Cazul nu este singular; hotărârea CJUE are implicații practice asupra modului în care vor fi soluționate viitoare situații ale persoanelor condamnate definitiv în România, dar aflate în alte state membre. Exemple citate public includ Dragoș Săvulescu, Daniel Dragomir sau Sorin Oprescu, care anterior au beneficiat de executarea pedepselor în Italia sau Grecia, de asemenea în regim de suspendare. Practic, jurisprudența europeană și aplicarea divergentă a regulilor naționale pot determina situații în care o pedeapsă pronunțată într-un stat membru este recunoscută și apoi gestionată conform normelor locale în alt stat, având consecințe directe asupra executării.
Hotărârea privind cazul Alinei Bica scoate în evidență un contrast: există instrumente de cooperare judiciară eficiente la nivel european, dar aplicarea lor rămâne condiționată de particularitățile naționale. Pe de o parte, mandatul european de arestare și mecanismele de recunoaștere urmăresc fluidizarea cooperării; pe de altă parte, practica arată că statele membre pot aplica reguli interne care influențează dacă și în ce mod se execută o pedeapsă. Asta înseamnă pentru condamnați și pentru autoritățile care încearcă să îi aducă în fața instanțelor că nu există o uniformitate absolută, iar fiecare dosar poate ridica întrebări de drept comparat și de procedură.
Decizia italiană privind executarea pedepsei, suspendată pentru clarificări, rămâne un element definitoriu în dosar, iar faptul că instanțele române au considerat pedeapsa ca fiind executată în Italia a pus capăt procedurii de predare. CJUE a furnizat repere care vor fi invocate în viitoare situații, iar exemplele menționate, atât în privința persoanelor, cât și a modului de procedare în Italia sau Grecia, arată că problema nu este pur teoretică, ci are efecte concrete asupra unor figuri publice. Ce tip de dialog instituțional între state ar putea diminua incoerențele practice dintre recunoașterea unei sentințe și executarea efectivă a pedepsei?
Fii primul care comentează