Povestea clasică a Albăi Ca Zăpada primește o reinterpretare surprinzătoare la Hollywood: remake-ul Disney transformă protagonista într-o conducătoare rebelă care declanșează un contraatac împotriva reginei, într-un film realizat parțial cu CGI și distribuit pe suporturi fizice și platforme de streaming. Inițiativa readuce în discuție controversele recente despre refaceri și modul în care studiourile gestionează moștenirea lor culturală.
Noua versiune încearcă să rescrie personajele și relațiile dintre ele: Albă Ca Zăpada, interpretată de Rachel Zegler, nu mai este prințesa pasivă din basmele Grimm, ci o figură activă care conduce o formă de rezistență, iar interesul romantic nu mai este un prinț clasic, ci un hoț vagabond cu ecouri de Robin Hood. Dacă desenul original din 1937 avea 83 de minute, această variantă live-action/CGI ajunge la 109 minute, lărgind arcurile secundare și adăugând multe piese muzicale noi, filmul e un musical, dar doar refrenul Heiho al piticilor rămâne recognoscibil; restul melodiilor sunt în mare parte adaptări sau creații complet noi. Rezultatul e o peliculă care, deși se prezintă ca remake, se măsoară constant cu originalul și atrage comparații adesea nefavorabile.
Reacțiile privind estetica și deciziile de producție au fost intense. Piticii, realizați preponderent prin CGI, stârnesc disconfort vizual în rândul unor spectatori, iar alegerea de a nu folosi actori reali pentru aceste roluri a surprins fanii. Dincolo de aspectul tehnic, întreaga producție a fost înconjurată de polemici în timpul filmărilor; controverse legate de diversitate, sexism și acuzații de discriminare au creat un climat tensionat și au alimentat dezbateri în presă și pe rețelele sociale chiar înainte de finalizarea peliculei.
Pe partea interpretărilor, criticii sunt precauți. Rachel Zegler, cunoscută din The Ballad of Songbirds and Snakes, oferă o prestație în care expresivitatea pare restrânsă, o privire aproape constantă care încearcă să transmită uimire, teamă și speranță simultan, dar fără variații evidente. Gal Gadot, în rolul reginei malefice, are la dispoziție numeroase piese noi și un portret refăcut, însă personajul nu mai emană aceeași amenințare rece sau autoritate ca înainte; energia ei pare mai degrabă afectată decât cu adevărat intimidantă. Muzica și tonul atribuite reginei par să reducă tensiunea și gravitatea personajului comparativ cu versiunea animată.
Pentru cei crescuți cu animațiile clasice Disney, această schimbare de limbaj narativ și estetic se resimte ca o alterare a patrimoniului cultural. O parte din critică provine din felul în care remake-ul pare să suprascrie elemente-cheie ale filmului din 1937, în loc să le onoreze sau să le reinventeze cu respect. Totuși, pentru spectatorii dispuși să vadă pelicula ca o poveste separată, fără comparații constante cu originalul, există momente de divertisment. Pe piață au apărut ediții Blu-ray și 4K UHD, iar filmul este disponibil și pe platforme digitale precum Prime Video sau Disney+.
Filmul deschide o discuție mai amplă despre modul în care marile studiouri își tratează trecutul și despre echilibrul între fidelitate și inovație artistică. Refacerea unui clasic pune în balanță responsabilitatea față de fanii loiali și dorința de a atrage public nou; când elementele originale sunt schimbate profund, reacțiile pot varia între laude pentru curaj și critici pentru lipsa respectului față de sursă. Cazul acestui remake evidențiază tensiuni privind tehnologia (CGI versus actori reali), adaptarea muzicală și influența discursurilor culturale asupra producției cinematografice. De asemenea, s-a observat cum expunerea mediatică timpurie și polemicile pot modela așteptările publicului înainte ca o peliculă să ajungă la spectatori. Ce element consideri cel mai important când urmărești un remake: fidelitatea față de original, calitatea producției sau capacitatea de a spune o poveste nouă?
Fii primul care comentează