Campania inițiată de postul Digi24, care își propune să „combată ura”, a stârnit reacții puternice în spațiul public și readuce în discuție poziționarea mass‑media față de tensiunile politice și sociale din România. De la epoca sloganurilor radiofonice din comunism până la flash‑moburile și clipurile virale de azi, inițiativele mediatice care încearcă să modeleze opinia publică nu sunt ceva nou, dar maniera în care sunt puse în scenă dezvăluie mult despre agenda redacțiilor.
Ceea ce pare o campanie coerentă, implicând prezentatori, influenceri și figuri cunoscute, seamănă mai degrabă cu un manifest colectiv al redacției. Cosmin Prelipceanu lansează inițiativa cu fraza despre cum ura lasă urme adânci, iar alături apar nume care acoperă un spectru larg al show‑business‑ului și vieții publice: Mircea Bravo, Virgil Ianțu, Victor Hrebenciuc și alții. Când mulți se aliniază aceluiași mesaj, rămâne întrebarea dacă nu cumva se construiește mai mult o imagine decât se abordează cauzele reale ale urii în rândul oamenilor. Campania proiectează ideea că ura e o problemă evidentă, dar nu tratează sistematic factorii care o alimentează: dificultăți economice, creșteri de prețuri, decizii politice contestate, corupție sau percepția de inegalitate.
Există o contradicție greu de trecut cu vederea: cei care îndeamnă publicul să renunțe la resentimente au, în trecut, momente în care au alimentat polemici sau au lansat atacuri dure la adresa adversarilor politici. O analiză a emisiunilor, editorialelor și replicilor din studio scoate la iveală episoade în care tonul a fost cel puțin tăios. Prin urmare, mesajul campaniei riscă să pară ipocrit pentru cei care își amintesc de notele partizane din emisiuni.
Campania evocă, dincolo de contextul actual, repertoriul mobilizărilor orchestrate din trecut: slogane reluate, apeluri la unitate care ascund realități dificile. Sunt invocate exemple istorice pentru a sublinia asemănarea: repetarea unor sloganuri la radio în epoca comunistă sau scenele din ședințele de partid în care se condamnau disidenții. Analogia sugerează că și acum se urmărește uniformizarea discursului public, punând accent pe condamnarea unor atitudini fără o discuție deschisă despre cauze.
Un alt punct criticat este selecția subiectelor: în timp ce se pune accent pe combaterea urii, nu se abordază responsabilitățile politice, măsurile economice controversate, corupția sau nepotismul. Probleme concrete precum scumpirile, facturile tot mai mari, sărăcirea și îndatorarea publică sunt menționate doar marginal sau deloc. Astfel, pentru anumiți observatori, campania devine o cosmetizare a dezbaterii publice: foc pe efecte, tăcere asupra cauzelor.
Tonul satiric din comentariu nu iartă nici absurditățile: ideea că ar fi trebuit chemat un preot trimis de patriarhie sau că diverse instituții ar fi putut semna pe aceeași platformă are rolul de a sublinia teatralitatea demersului. Și faptul că unele voci din media au un trecut polemic amplifică senzația că inițiativa nu izvorăște dintr‑un monolit al bunătății, ci dintr‑o construcție mediatică menită să controleze narațiunea. Criticii susțin că, prin concentrarea exclusivă pe condamnarea urii, se evită confruntarea cu responsabilitățile reale ale clasei politice și ale instituțiilor în gestionarea problemelor sociale.
Campania Digi24 rămâne, în acest context, un exemplu modern de comunicare în masă: are vizibilitate, personalități și mesaje clare, dar ridică semne de întrebare privind eficiența și sinceritatea. Contrastul dintre mesajul anti‑ură și practicile discursului anterior ale unor protagoniști sugerează că lupta cu resentimentele nu poate fi redusă la o serie de clipuri bine produse; necesită politici, transparență și o discuție serioasă despre cauze. Când cetățenii se confruntă cu probleme concrete, facturi mai mari, salarii care nu țin pasul, corupție vizibilă, apelurile generale la „iubire” sau „bunătate” pot rămâne doar fundal.
Campania menționată, descrisă în sursă ca falsă campanie împotriva urii, ne arată cât de important e să facem diferența între formele de comunicare și conținutul real al intervențiilor publice. Dacă mesajul rămâne doar o lozincă repetată, riscul este ca frustrarea colectivă să se acumuleze și mai mult, hrănind exact ceea ce se vrea combătut. Sunt necesare măsuri concrete care să vizeze cauzele economice și instituționale ale nemulțumirilor, nu doar gesturi simbolice mediatizate.
Digi24 și numele implicate în campanie se află în centrul acestui episod de dezbatere publică, iar polemica ridică întrebări despre rolul media în societate: poate o televiziune să contracareze resentimentele fără a aborda cauzele lor? Cât de credibil e un apel la calm venind dintr‑un spațiu care a practicat, la rândul său, polemici tăioase? Pot astfel de campanii să schimbe percepțiile publice sau sunt în primul rând exerciții de imagine?
Fii primul care comentează