România se regăsește din nou în centrul discuțiilor privind tranziția energetică, între planurile europene, investiții anterioare în regenerabile și necesitatea urgentă a capacităților stabile de producție. De la legea inovatoare din 2008 care a stimulat interesul pentru energia verde și până la închiderile masive de centrale pe cărbune din ultimii ani, discuția despre rolul gazului natural, al centralelor nucleare și al regenerabilelor rămâne actuală și pragmativă, nu doar teoretică.
Istvan-Lorant Antal, președintele Comisiei pentru Energie din Senat, a declarat la Green Energy Conference organizată de The Diplomat, Bucharest că taxonomia UE poziționează gazul natural ca un combustibil de tranziție, iar energia nucleară ca fiind „curată”. Din punctul său de vedere, o tranziție funcțională necesită un mix echilibrat: nucleare, gaze naturale și regenerabile. Ideea e directă: economia are nevoie de capacitate de bază stabilă pentru a funcționa, iar mixul energetic trebuie să ofere atât predictibilitate, cât și flexibilitate. Sună aproape ca o rețetă pentru securitatea energetică, doar că aici ingredientele sunt centrale și conducte, nu sare și piper.
Privind retrospectiv, 2008 rămâne un prag important: Legea 220/2008 a situat România printre primele state care au creat un cadru favorabil pentru regenerabile, prin sistemul de certificate verzi. Acest cadru a atras sute de milioane de euro și a declanșat o primă fază de investiții masive. Unii investitori și-au recuperat sumele, alții nu, așa se întâmplă în orice sector riscant. Acum însă urmează o nouă etapă, oficial numită tranziție energetică: obiective ambițioase de reducere a capacităților bazate pe combustibili fosili și transformarea sistemului energetic într-unul mai „verde”.
În practică, România a închis în ultimii cinci-șase ani în jur de 6.000 MW pe bază de cărbune, o valoare care schimbă considerabil harta producției. Totodată, anumite capacități care ar putea aduce echilibru rămân inactive: Iernut, o centrală pe gaze de 430 MW, nu funcționează încă, deși ar fi utilă pentru stabilizarea pieței din Transilvania. Există, însă, speranța că Mintia va redeveni operațională cu 1.700 MW, ceea ce ar compensa parțial ieșirile din sistem pe bază de cărbune. Aceste exemple arată că tranziția nu înseamnă doar adăugarea regenerabilelor, ci și gestionarea și politici clare pentru capacitățile convenționale necesare la baza rețelei.
Un paradox interesant al României este că, deși produce gaze naturale, nu a reușit să conecteze suficient gospodăriile la rețea și nici să maximizeze utilizarea gazului în industrie. Aceasta reflectă aspecte legate de infrastructură, priorități regionale și decizii politice și economice care afectează modul în care resursele interne sunt valorificate. Practic, ai petrol și gaze în curte, dar nu toți vecinii pot folosi gazul la aragaz, uneori realitățile sunt mai puțin logice decât par pe hârtie.
Tema centrală care reiese din toate aceste elemente este funcționalitatea sistemului energetic: Uniunea Europeană stabilește limite și clasificări, investitorii caută predictibilitate, iar decidenții trebuie să asigure un mix care menține economia în funcțiune. România pare să dispună de ingredientele necesare, resurse regenerabile, gaze și capacitate nucleară, dar provocarea rămâne coordonarea, investițiile eficiente și reconectarea infrastructurii la nevoile reale ale consumatorilor și industriei.
Legea 220/2008, cele circa 6.000 MW închise pe cărbune și cifrele legate de centrala Mintia sunt repere concrete care ilustrează ritmul și direcția schimbării. Cum se integrează Iernut sau ce se întâmplă cu reconectarea consumatorilor la rețeaua de gaze sunt detalii care vor decide reușita tranziției în practică. Creșterea capacităților regenerabile este binevenită, dar fără o capacitate de bază stabilă și o planificare clară, tranziția riscă să rămână o serie de inițiative dispersate.
Politicile publice și deciziile investiționale trebuie să împace obiectivele climatice cu necesitatea de securitate și stabilitate energetică. România are exemple de succes în regenerabile, dar și lecții din proiecte care nu s-au finalizat cu succes. Combinarea acelor învățăminte cu noile cerințe europene și cu realitățile pieței interne este provocarea actuală pentru decidenți și operatorii din sector.
Fii primul care comentează