Povestea părintelui Roman Braga revine în prim-plan după ce a fost înaintat pentru canonizare la Congresul Episcopiei Ortodoxe Române din America, desfășurat vineri, 5 septembrie 2025. Este vorba despre un preot născut în Basarabia, care a trecut prin episoade dure ale istoriei românești din secolul XX, de la seminariile teologice interbelice și viața monahală, până la arestările din perioada comunistă, deportări și slujirea în comunitățile românești din Statele Unite și America de Sud.
Roman Braga s-a născut la 2 aprilie 1922, în Condrița, județul Lăpușna, în familia lui Cosma și Maria, fiind al șaptelea copil. Mama sa a rămas pentru el un reper spiritual încă din copilărie: cunoștea Psaltirea pe de rost și i-a inițiat pe copii în lecturile liturgice, Psaltirea, Ceaslovul, Triodul, Penticostarul și Viețile sfinților. La 12 ani a intrat ca frate la Mănăstirea Căldărușani, apoi a urmat seminarul teologic, studiind la Cernica, la Seminarul Central din București și, în ultimul an, la seminarul din Chișinău. Între 1943 și 1947 a urmat și Facultatea de Litere și Filosofie, plus Seminarul pedagogic Titu Maiorescu, iar în 1947 a absolvit Facultatea de Teologie din București cu magna cum laude.
Viața sa nu a însemnat doar studii și slujbe; în 1948 a fost arestat, acuzat de legături cu mișcarea legionară, acuzație pe care a respins-o. Din notele anchetatorilor reiese că el considera doctrina legionară incompatibilă cu morala creștină și că, din acest motiv, se orientase spre viața monahală. După un an de anchetă a fost condamnat la cinci ani de detenție pentru omisiune de denunț și ajutor. A trecut prin reeducarea de la Pitești și prin lagărele de muncă forțată, inclusiv la Canal și la colonia Peninsula, experiențe care i-au marcat profund existența.
Eliberat în 1953, s-a implicat în grupul Rugul Aprins și a intrat oficial în viața monahală la 2 ianuarie 1954, fiind hirotonit diacon pe 6 ianuarie. Suferințele au continuat: în 1959 a fost din nou arestat și condamnat la 18 ani de muncă silnică. A trecut prin închisoarea Jilava și colonia de muncă de la Balta Brăilei, dar a avut alături oameni de cultură și duhovnici importanți: părintele Benedict Ghius, părintele Grigorie Babuș, părintele Sofian Boghiu, profesorul Tudor Popescu, Petre Pandrea, părintele Dosoftei Moraru, părintele Tit Moldovan, părintele Felix Dubneac și alții. A fost eliberat în 1964.
După ieșirea din detenție, episcopul Valerian Zaharia de la Oradea l-a hirotonit preot. A lucrat în arhiva Episcopiei, iar din 1 ianuarie 1965 a fost înscăunat ca preot la Negrești, în Țara Oașului, unde a slujit timp de trei ani. Ulterior a fost transferat la Parohia Sârbi, lângă Oradea, iar între 1968 și 1972 a fost misionar în Brazilia, îngrijind comunitatea românească din São Paulo. În 1972 a fost chemat de episcopul Valerian Trifa la Episcopie și a slujit apoi în SUA: la parohia Sfânta Treime din Youngstown, Ohio, la Catedrala Sfântul Gheorghe din Southfield, Michigan, și la mănăstirea Schimbarea la Față din Ellwood City, Pennsylvania.
S-a retras în 1988 la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Rives Junction, Michigan, unde stareță era sora sa, monahia Benedicta. A încetat din viață pe 29 aprilie 2015, după o lungă suferință.
Propunerea de canonizare de la congresul din 5 septembrie 2025 readuce în discuție o existență care intersectează momente cheie ale istoriei bisericii românești din secolul XX: mai întâi studiile teologice și viața monahală, apoi persecuția regimului comunist cu arestări, detenții și lagăre, urmate de misiunea pastorală în diasporă. Localitățile și datele, Condrița, Căldărușani, Pitești, Canalul Dunăre–Marea Neagră, São Paulo, Youngstown, Southfield, 5 septembrie 2025, conturează parcursul unui om care a traversat spații geografice și istorice diverse, păstrând o practică religioasă constantă.
Această inițiativă de canonizare inițiază dezbateri despre memoria colectivă a comunităților românești din exil și despre modul în care Biserica recunoaște sfințenia în vieți marcate de suferință și activitate pastorală. Totodată readuce în atenție grupuri și personalități legate de mișcarea Rugul Aprins și de intelectualitatea religioasă din România comunistă, precum și raporturile dintre etica creștină și implicarea politică, teme pe care părintele Braga le-a explorat în dialogurile sale cu persoane precum Ernest Bernea. O eventuală canonizare ar reprezenta un gest instituțional care leagă un trecut traumatizat de prezentul diasporic și de contabilitatea spirituală a comunității.
Numele Roman Braga figurează acum pe agenda Bisericii Ortodoxe Române din America, propus pentru canonizare la 5 septembrie 2025, iar această propunere ridică întrebări despre evaluarea suferințelor din închisori precum Pitești sau din lagăre precum cele de la Canal atunci când se judecă viața spirituală a unei persoane. Ce însemnă pentru comunitățile din Youngstown, Southfield sau São Paulo recunoașterea oficială a unei astfel de vieți? Pot astfel de propuneri modifica felul în care diaspora românească își păstrează memoria istorică?
Ce înseamnă, concret, pentru bisericile din Youngstown, Southfield sau São Paulo recunoașterea oficială a suferinței şi muncii pastorale a lui Roman Braga — poate schimba asta felul în care diaspora îşi păstrează şi predă memoria comunistă (inclusiv ce se spune despre Piteşti, Canal sau Rugul Aprins) sau rămâne doar un gest instituţional fără impact real în comunitate?
hm, nu știam că era din Condrița, da’ parcă îmi amintesc ceva cu Basarabia asta… și că mama lui ținea Psaltirea pe din memorie, wow, păi nu e de colo. eu zic că treaba cu Piteștiul și Canalul aia e grea, prea grea, oameni care au trecut prin reeducare n-au cum să rămână la fel, fie că au fost buni, fie nu. și Rugul Aprins, ăia au avut un cerc destul de strâns cu preoți și intelectuali, se vede că n-a fost singur, avea sprijin, chestii care contează când te judeci o viață.
nu-s expert, dar știu că mulți din ăia au fost anchetați pe motive false, acuzatii inventate, deci e complicat să pui o etichetă simplă. canonizarea asta ridică întrebarea: recunoști suferința și slujirea sau judeci acte politice? cine decide asta, biserica din diaspora sau aia de acasă?
mă uit la locuri: São Paulo, Youngstown, Southfield… adică a slujit comunități de români răspândite, asta apasă mult în favoarea lui laici vor zice “a fost aproape de noi”, alții vor zice “pauza, dar ce legături?” . eu zic că pentru diaspora contează un simbol, mai ales după atâta timp, ca sa vezi!.
oricum, e ok să nu fie totul alb sau negru. are merite clare ca slujitor în exil, dar trecutul în închisori cere verificare: ce a făcut exact, ce a susținut, cu cine a vorbit? chestii de genul.
nu prea-mi place când totul devine politică, dar recunoașterea suferinței celor din lagăre e importantă pentru memoria comunității. să vedem cum votează episcopii, poate ies discuții lungi, dar până atunci, hai să fim atenți la nuanțe.
vai, iarasi pe tema asta… si ce facem mai departe?
da, omul a suferit mult, pacat ca plecam multi si uitam usor