Kodak: cum o emblemă a fotografiei își caută supraviețuirea în era digitală

Când am ajuns la Rochester, locul unde George Eastman a ridicat imperiul Kodak, mi-a revenit în minte cât de profund a schimbat compania modul în care facem fotografii. Totul pornește de la un inventator și o industrie care au făcut fotografia accesibilă publicului larg, Brownie, Instamatic, hârtie și filme care au stat în rafturile caselor zeci de ani, și pare să se încheie, sau cel puțin să intre într-o fază nouă și dificilă, în același oraș care i-a fost leagăn.

Kodak are 137 de ani și a influențat cultura vizuală mai mult decât multe alte companii. A lansat produse care au adus camera în mâinile oamenilor obișnuiți, iar filme precum Kodachrome au pătruns chiar în muzica pop, Paul Simon cânta, în 1973, despre nuanțele vii ale acelui film. Pentru multe generații, numele Kodak a însemnat fotografie: tatăl meu, de pildă, cumpăra film și hârtie în cantități mari și și-a amenajat un mic laborator în dulapul apartamentului din Queens. Acel laborator a fost, pentru mulți, mai mult decât un mod de procesare: era un ritual, așteptarea rezultatului, mirosul chimicalelor, schimbul de fotografii față în față.

Schimbarea a început însă odată cu fotografia digitală, acum mai bine de 30 de ani. Companiile consacrate nu au reacționat îndeajuns de prompt, iar mulți profesioniști inițial credeau că digitalul nu va egala filmul. Realitatea a demonstrat contrariul: telefoanele mobile au pus camera în buzunarul fiecăruia și au redefinit ce înseamnă o „bună” cameră. Zicala preferată a fotografilor, „cea mai bună cameră e cea pe care o ai cu tine”, a devenit cu adevărat despre smartphone. Astfel, publicul care susținea Kodak s-a deplasat treptat către platforme mai simple și mai rapide.

Ironia vremurilor este că, în timp ce Kodak se confruntă cu dificultăți financiare serioase și riscul de a nu-și putea onora datoriile, tinerii din generația Z manifestă un interes reînnoit pentru filmul analog. Mulți îl văd ca pe o curiozitate estetică sau o modă: nu mai există developare rapidă la colț, iar pentru a-ți procesa un film trebuie uneori să călătorești o oră sau să trimiți rolele prin curier. Costurile sunt semnificative, un film Kodak 200 poate costa în jur de 10 dolari, iar developarea aproximativ 25 de dolari. Totuși, pentru cei care revin la analog, motivațiile nu sunt neapărat afecțiunea față de Kodak, ci dorința de a încetini ritmul: așteptarea rezultatului, plăcerea de a-ți arăta fizic fotografiile prietenilor, gestul palpabil al împărtășirii.

Tehnologiile noi complică legenda. Astăzi, generarea de imagini prin inteligență artificială permite obținerea de imagini fără film, fără aparat și uneori fără nicio scenă reală, doar un text sau o imagine trimisă unui program. Pentru o industrie construită pe chimie și mecanică, asta pare un duel cu reguli total diferite. Mai mult, chiar dacă nostalgici revin la film, piața de masă rămâne dominată de fotograful de buzunar: smartphone-ul.

Situația financiară a Kodak rămâne fragilă. Compania a trecut deja prin perioade de protecție judiciară, iar ultimul raport financiar conține expresia going concern deoarece o parte din datorii trebuie plătite în următoarele 12 luni. Reprezentanții Kodak au spus ulterior că intenționează să folosească aproximativ 300 de milioane de dolari ce ar urma să revină din fondul lor de pensii din SUA pentru a acoperi o mare parte dintr-un termen de împrumut și că vor încerca să refinanțeze restul obligațiilor. Totuși, retenția acelei sume din fondul de pensii nu depinde în totalitate de companie, iar standardele contabile americane nu permit să fie considerată „probabilă” în momentul raportărilor, ceea ce a generat avertismentul privind capacitatea de a continua activitatea.

Privind tabloul mai larg, el arată că marile salturi tehnologice pot anula rapid avantaje care păreau imuabile. Kodak a conturat, la un moment dat, estetica fotografiei de consum; astăzi, cineva din generația Z poate redescoperi farmecul unei role de film, dar majoritatea oamenilor își fac fotografiile cu telefonul și, tot mai mult, cu instrumente digitale sau AI. Istoria Kodak ne reamintește că inovația continuă nu înseamnă doar produsul, ci și abilitatea organizațiilor de a anticipa și de a se adapta.

Kodak rămâne un nume asociat cu produse și cifre concrete: filme precum Kodachrome, aparate precum Instamatic, 137 de ani de existență și planul de a folosi circa 300 de milioane de dolari dintr-un fond de pensii pentru a-și regla datoriile. Cum se vor transforma aceste elemente în supraviețuire sau altceva depinde de pașii financiari și legali pe care compania îi va face în lunile următoare. Rămâne o lecție despre cum tehnologia, preferințele consumatorilor și contabilitatea pot hotărî soarta unei mărci istorice. Ce părere ai: poate o marcă veche precum Kodak să revină la relevanță de masă sau rămâne doar un nume cu memorie culturală?