O privire asupra conflictelor legate de terminarea suportului pentru Windows 10: cine sunt părțile, ce se contestă și unde se desfășoară disputa. Totul pornește din California, unde un utilizator nemulțumit a dat în judecată Microsoft, afirmând că încetarea suportului pentru Windows 10 în octombrie 2025 pune consumatorii într-o situație nedreaptă. Nemulțumirea nu e doar individuală: mulți rămân pe versiunea veche și se îngrijorează de costuri, riscuri de securitate și de problema tot mai discutată a deșeurilor electronice.
Lawrence Klein, reclamantul, pretinde că Microsoft încalcă prevederi din legislația consumatorului și comercială, inclusiv reguli despre publicitate înșelătoare, printr-o retragere prea grăbită a suportului. Nucleul argumentului este că o parte semnificativă a dispozitivelor nu respectă cerințele hardware pentru Windows 11, iar obligativitatea elementelor precum TPM 2.0 și excluderea unor procesoare relativ recente forțează utilizatorii să cumpere calculatoare noi. Conform lui Klein, această abordare încurajează adoptarea PC-urilor promovate de Microsoft ca fiind compatibile cu Copilot, practic împingând oamenii către achiziții noi și generând potențial mult deșeu electronic.
Documentele depuse cer instanței să oblige Microsoft să continue să ofere actualizări pentru Windows 10 fără costuri sau condiții adiționale până când numărul de dispozitive care rulează sistemul scade sub un prag considerat rezonabil, pentru a nu forța consumatorii sau firmele să facă cheltuieli nejustificate și pentru a evita riscurile de securitate asociate sistemelor neactualizate. Klein solicită astfel o prelungire funcțională a suportului, legată de adoptarea efectivă a noii versiuni, nu doar de o dată fixă în calendar.
Obiecțiile privind cerințele pentru Windows 11 nu sunt noi: impunerea TPM 2.0 și excluderea unor procesoare ce par suficient de capabile au generat controverse despre sensul acestor bariere. Din punct de vedere tehnic, TPM 2.0 aduce avantaje de securitate, dar discrepanța între beneficiul relativ și volumul potențial de echipamente scoase din uz ridică întrebări legitime despre echilibru. Pe măsură ce termenul limită se apropie, numărul utilizatorilor rămași pe Windows 10 rămâne substanțial: estimările recente indică cote de utilizare destul de ridicate, mult peste ceea ce s-ar anticipa la sfârșitul suportului pentru un OS popular. Asta întărește afirmația lui Klein că decizia de a opri suportul ar trebui recalibrată în funcție de câți sunt afectați.
O altă latură a plângerii este percepția unui scop comercial ascuns: ideea că Microsoft ar folosi retragerea suportului și promoțiile pentru Windows 11 pentru a vinde laptopuri Copilot+ și a încuraja upgrade-ul hardware. Reclamantul menționează și reclame intruzive afișate utilizatorilor de Windows 10, ceea ce întărește senzația că tacticile urmăresc vânzarea, nu doar îmbunătățirea experienței utilizatorilor. Criticii susțin că astfel de practici par agresive și sporesc suspiciunea că motivele sunt economice, nu exclusiv tehnice.
Pe de altă parte, nu toate revendicările din proces sunt automat convingătoare. Microsoft a oferit suport pentru Windows 10 timp de zece ani, perioadă care nu poate fi considerată ușor insuficientă. Critica privind tranziția de patru ani, invocată de Klein, are sens doar dacă acea tranziție vine însoțită de cerințe hardware mult mai stricte decât anterior. De asemenea, etichetarea Windows 11 drept „foarte nepopular” poate părea exagerată; adoptarea a fost lentă, dar asta nu echivalează cu un refuz total. În plus, Microsoft a făcut un pas recent, oferind o extensie de suport pentru consumatorii care doresc să rămână pe Windows 10, inițial contra cost, apoi într-o formă oarecum gratuită, condiționată de sincronizarea unor setări cu OneDrive. Acel compromis nu e perfect, dar indică faptul că presiunea publică a determinat deja schimbări de strategie.
O propunere interesantă din plângerea lui Klein este să se definească momentul „retragere” a suportului nu doar printr-o dată din calendar, ci în funcție de gradul real de utilizare al sistemului. Pornind de la această idee, în loc să anunți pur și simplu că suportul se încheie la o dată fixă, s-ar putea stabili un prag de adopție sub care oprirea devine efectivă. Pragul propus în plângere, 10% utilizatori rămași, poate părea pentru unii prea permisiv, dar conceptul merită discutat. Alternativa, relaxarea cerințelor hardware pentru Windows 11, pare puțin probabilă în contextul actual, având în vedere accentul Microsoft pe securitate și anumite funcționalități hardware.
Chiar dacă șansele ca acest proces să schimbe direct decizia Microsoft par mici, demersul are valoare ca presiune publică și semnal politic și mediatic. A adus în discuție teme mai largi: cum stabilim durata suportului pentru software esențial, cum balansăm securitatea cu sustenabilitatea și accesibilitatea financiară, și ce responsabilități au marile companii tech în fața riscului de e-waste. Concesia făcută deja de Microsoft arată că astfel de campanii pot produce efecte. Rămâne de văzut dacă vor exista noi ajustări, dacă se va contura un model de tranziție mai flexibil sau dacă dezbaterea va rămâne doar retorică.
Privită mai amplu, disputa pune întrebări despre relația utilizatorilor cu platformele digitale dominante. Câtă dependență acceptăm față de decizii centralizate luate de furnizorii de software? Care ar fi un echilibru rezonabil între progresul tehnologic și protecția consumatorilor, inclusiv a celor cu resurse limitate? Și pe plan ecologic, cum integrăm responsabilitatea pentru reciclare în ciclurile de viață ale produselor digitale? Aceste subiecte sunt deja dezbătute internațional, de la reglementări despre durabilitatea produselor până la standarde de interoperabilitate software-hardware, iar cazul Windows 10 readuce în prim-plan necesitatea unor abordări mai nuanțate și mai previzibile.
Credeți că stabilirea unui prag de utilizare ar fi o soluție mai cinstită decât o dată fixă pentru încheierea suportului?
Da, pare cinstit — prag, nu dată fixă; ms, economisești bani.
daaa, treabă murdară, mei dau banii pe pc nou.
Am avut un laptop vechi pe care mi-am învățat o grămadă din primii ani de muncă, tot pe Windows 10. îl porneam și parcă mă întorceam instant la biroul aia mic, cu cafele râncede și proiecte care nu mai păreau imposibile. Acum mă uit la lista aia cu TPM 2.0 și procesoare acceptate și mi se rupe inima — nu pentru hard diskul ăla, ci pentru faptul că ceva ce ți-a fost atât de familiar poate deveni brusc „incompatibil”. De ce să arunci amintirile astea? Știu, securitate, progrese, bla bla, dar pierzi și chestii care nu se pot cumpăra: obișnuința, fiabilitatea aia veche, și sentimentul că lucrurile rămân la locul lor. Probabil o să-mi iau ceva nou la un moment dat, dar ideea că sunt obligat, sau împins subtil spre asta, mă întristează. parcă toată era digitală asta devine mai rece — și mai scumpă — și rămâi cu nostalgia unui ecran care încă mai știa cine ești.
si da, un prag in functie de cati folosesc pare mult mai corect decat o data fixa la gramada nu toti pot schimba pc-ul peste noapte si obligativitatea aia tpm 2 0 e ok tehnic dar arunca tone de electronice inutil si pe langa asta multe firme mici sau oamenii cu buget nu au chef sa arunce hardware functional doar pt o functie subtire deci ar trebui fie extins supportul pana cota scade sub un prag rezonabil fie compensari reale pt upgrade ik nu e simplu dar macar sa fie transparent si nu o miscare mascata de marketing vezi sa nu ii fortezi pe oameni sa cumpere copilot plus ca exista si solutii software si patchuri de securitate backportate care ar putea tine sistemele in viata mai mult timp fara costuri enorme pentru utilizatori unul din motivele pentru care eu raman pe win10 e ca laptopul meu e ok si nu am bani de altul deci daaa, prag de utilizare nu data fixa, si daca tot se vrea securitate sa ofere tooluri gratuite pentru migrari si reciclare corecta a echipamentelor 🙂