Președintele României, Klaus Iohannis, a vorbit la Pro TV Chișinău despre tipurile de sprijin pe care România le-a acordat Ucrainei și despre limitele asumate de București în acest context.
El a amintit că România a găzduit un număr mare de refugiați ucraineni, mai ales în primele luni ale conflictului, a furnizat echipament militar și a transformat țara într-un hub pentru ajutor umanitar și militar destinat Ucrainei. Pe lângă acestea, Iohannis a menționat și sprijinul diplomatic oferit, précizând că aceste eforturi continuă.
Totodată, președintele a subliniat clar că există o decizie politică fermă de a nu trimite trupe române pe teritoriul Ucrainei. A explicat că trimiterea de soldați nu face parte din opțiunile asumate de România.
În schimb, România și Polonia au pus bazele unor hub-uri logistice importante pentru susținerea Ucrainei. Iohannis a evidențiat rolul strategic al portului Constanța la Marea Neagră și importanța Dunării în planurile de reconstrucție ale Ucrainei, arătând că, fără a intra direct în operațiuni militare, România a contribuit semnificativ la logistica militară în această perioadă.
Cum credeți că ar trebui continuat acest tip de sprijin din partea României?
ok, bun hubul dar sa nu uitam si de ajutor civil pt reconstrucție, nu doar arme, cam urgent asta
îmi e dor de vremurile când granițele se întindeau doar pe hărți, nu în priviri obosite. bine că ajutăm, dar doare că nu putem face mai mult fără să ne pierdem noi înșine. portul din constanța, dunărea… erau cândva locuri de trecere liniștite, acum sunt noduri de speranță și teamă. pare că totul e pe repede înainte, găsim soluții practice, huburi, camioane, cutii cu ajutoare, dar rămâne un gol — oameni care au plecat, case rămase pustii, copii care s-au obișnuit cu frica. nu știu dacă e o alinare să primim refugiați sau o durere care ne amintește mereu ce s-a pierdut. și, da, apreciez decizia de a nu trimite trupe, dar uneori mă prinde un dor ciudat de normalitate, de liniște. cine știe… poate reconstruirea va aduce și o bucată din ce-am pierdut, dar parcă fiecare barcă, fiecare convoai, îmi amintește că ceva s-a rupt.
da, sprijin moral ok, dar soldați? niciodată, prea riscant.
E păcat că suntem obligați mereu să fim pragmatici. mi-aduc aminte de primele zile, cassette de haine, cani, oameni obosiți bătând la ușa celor ce aveau inima deschisă. Am ajutat, da, dar tot am pierdut ceva din inocență. să ții granița deschisă și să spui „nu trimit trupe” e logic, e responsabil, dar rămâne o distanță rece între solidaritate și implicare totală. Poate ar fi bine să transformăm hub-urile astea într-un plan pe termen lung: reconstrucție comună, cursuri pentru ingineri ucraineni aici, fabrici mici relocate temporar la Constanța, pregătire medicală profesională pentru cazuri de război — chestii concrete care să rămână după ce headline-urile pleacă. Nu vreau să fiu alarmist, dar mi-e teamă că ajutăm doar pe moment și uităm apoi. și da, știu, bani nu cresc în copaci, dar memoria și responsabilitatea nu costă atât de mult. tristețe, asta simt…
Nicușor Dan confirmă sprijinul României pentru Ucraina dar exclude trimiterea de soldați — credeți că e suficient ca Bucureștiul să rămână doar hub logistic și umanitar (echipament, port Constanța, Dunăre) sau ar trebui extins sprijinul diplomatic și economic, de exemplu sancțiuni mai dure, investiții în reconstrucție și sprijin pt integrarea refugiaților pe termen lung?