Julia Roberts joacă o profesoară de filosofie îndrăgită într-un film plasat în mediul academic, unde o acuzație de comportament neadecvat declanșează tensiuni între studenți și colegi. Povestea o aduce în prim-plan pe studenta mentorată de personajul lui Roberts, interpretată de Ayo Edebiri, care îl acuză pe un prieten și coleg, jucat de Andrew Garfield, că i-a depășit limitele. Scenariul, semnat de Nora Garrett, evită să ofere soluții simple sau concluzii clare, preferând ambiguitatea și nuanța.
Întrebată dacă filmul ar putea submina mișcarea feministă sau eforturile #MeToo, Roberts a răspuns că nu crede că refăurește vechile argumente despre femei puse unele împotriva altora, potrivit agenției AP. Răspunsul ei pare să vizeze tocmai ideea că filmul nu ține partea nimănui în mod explicit, ci expune un tablou complicat al relațiilor și al percepțiilor.
Proiecția pentru presă și membri ai industriei, care a avut loc joi seară înainte de premiera oficială de vineri, a stârnit dezbateri aprinse la festival. Chiar și așa, toată lumea a remarcat interpretarea lui Roberts; actrița a primit o ovație de aproximativ șase minute după terminarea filmului, semn că prestația i-a atins publicul, chiar dacă mulți plecau cu opinii diferite despre ce au văzut.
Roberts a spus că scopul filmului este tocmai conversația pe care o declanșează. Fiecare spectator pleacă cu emoții și puncte de vedere proprii, iar asta îi forțează pe oameni să-și pună întrebări despre propriile convingeri. Regizorul Luca Guadagnino a adăugat că filmul tratează confruntarea cu adevărurile, nu e un manifest menit să relanseze valori de demult.
Actrița a explicat și mai concret că filmul nu face afirmații tranșante, ci funcționează ca o cameră coborâtă din cer care surprinde personajele într-un moment tensionat când par că mint, fie față de ei înșiși, fie față de alții. Dacă producția îi determină pe oameni să discute între ei, spune Roberts, atunci și-a atins scopul.
Producția nu intră în competiția principală a festivalului și nu concurează pentru trofee, dar marcă o revenire a lui Guadagnino la Veneția, unde a mai prezentat anterior filme precum Queer și Bones & All. Pentru Julia Roberts, participarea la acest festival a fost o premieră.
Ediția a 82-a a Festivalului de Film de la Veneția continuă cu numeroase premiere, printre care Frankenstein de Guillermo del Toro, The Smashing Machine de Benny Safdie și A House of Dynamite de Kathryn Bigelow. Ce părere ai despre filme care pun mai multe întrebări decât oferă răspunsuri?
mda, pare genul de film care te lasă cu o grămadă de întrebări și nimic clar. am văzut chestii similare la fest (nu știu, poate sunt eu sensibil) și totuși când o vezi pe julia roberts jucând așa calm, te prinde. nu e musai să susțină un tabăra, uneori e ok doar să arate confuzia reală dintre percepții. daaar, tot zic: dacă scoate doar discuții fără să ofere vreun cadru practic, rămâne vorbărie la cafea. oricum ovația aia de 6 min zice ceva — lumea a simțit ceva, chiar dacă nu știe exact ce. vezi să nu pleci frustrat.
imi plac filmele care pun intrebari, gen Tár, mă pun pe gânduri
hm, deci ideea e că îmi plac filmele care nu-ți tot bagă concluzii pe gât, dar aici parcă… se joacă prea mult cu ambiguitatea, nu? adică e ok să lași loc de interpretare, dar când rămâi doar cu întrebări fără niciun fir de urmă, unii ies confuzi, alții furioși. eu cred totuși că e util — vezi, în universități gen asta deja se discută, profii ăia carismatici pot fi adorati dar și periculosi, iar dinamica asta profesor-student e plină de nuanțe.
nu știu, m-am gândit și la #MeToo: nu mi se pare că filmele care pun întrebări subminează mișcarea; ba chiar unele pot arăta cât de complex e consensul, cum percepțiile diferă, chestii care nu-s alb/negru. dar da, pot și confunda publicul — mai ales ăla care vrea o verdict clar.
plus, Roberts primind ovație 6 minute, ok, arată că joacă bine, dar ovația nu garantează că filmul rezolvă ceva. și Guadagnino e bun la atmosferă, vezi Bones & All, dar aici pare mai mult un exercițiu de scenariu care te lasă cu gânduri.
mie mi-ar plăcea să aud mai multe perspective din partea studenților reali, din campusuri, sau studii despre cum reacționează oamenii la astfel de acuzații — adică nu doar ficțiune, ci și date. există cercetări care arată că mulți martori interiorizează frica de a se pronunța, iar profesori cu status pot influența verdictul social in moduri subtile.
oricum, bifez: fain că stârnește discuții, dar să nu-l luam ca pe o poveste care rezolvă probleme. daaa, cam atât.