Există persoane care doresc ca o rețetă să supraviețuiască timpului la fel cum o poezie sau o fotografie rămân în memorie, iar povestea Rosiei Grant scoate acest obicei în prim-plan: o studentă americană a strâns rețete sculptate pe pietre funerare din Statele Unite și le-a transformat într-o carte tipărită. Inițiativa leagă istoria personală de obiceiurile culinare și arată cum mâncarea poate servi ca formă de memorie durabilă.
Proiectul Rosiei a început în pandemie, când, în calitate de stagiară la arhivele Congressional Cemetery din Washington D.C., a început să documenteze viața din cimitir și materialele din arhivă pe contul ei de TikTok, ghostlyarchive. Pierderea ambilor bunici a făcut ca legătura dintre mâncare și amintire să capete o dimensiune foarte personală. În acea perioadă a găsit prima rețetă gravată pe o piatră funerară: biscuiții Spritz ai lui Naomi Odessa Miller-Dawson, din Brooklyn. De la simplă curiozitate la cercetare serioasă, proiectul s-a transformat într-o călătorie prin Statele Unite, cu vizite la morminte, discuții cu familiile celor plecați și, bineînțeles, mult gătit acasă pentru a recrea preparatele. Rezultatul este To Die For: A Cookbook of Gravestone Recipes, publicată de HarperCollins în săptămâna comemorării celor trecuți în neființă, o modalitate discretă de a readuce gusturi personale în memoria colectivă.
Cartea îmbină fotografii din cimitire cu imagini ale preparatelor și cu rețete variate: prăjituri, biscuiți, sosuri, paste. Nu este vorba despre capodopere semnate de chefi celebri, ci despre mâncăruri de familie pe care oamenii le-au iubit atât de mult încât au dorit să rămână asociate cu numele lor. Sunt povestiri despre cine a insistat asupra unui anumit desert sau despre cine a vrut să fie recunoscut pentru o rețetă de paste. Scopul nu e senzaționalismul, ci conectarea: mesajul gravurilor de tipul nu mă uita capătă o formă concretă, comestibilă.
Printre rețetele din carte se regăsesc biscuiții cu scorțișoară ai lui Sharon Lawrence, sosul picant cu brânză al lui Deb Nelson și dressingul ranch al doctorului Marty Woolf. Fiecare rețetă este însoțită de povestea persoanei care a lăsat-o, punând accent pe viața de zi cu zi și pe legăturile simple dintre oameni. Rosie a construit astfel o arhivă vie: a contactat familii, a adunat informații, a gătit rețetele și a transformat aceste mâncăruri într-un mod de a povesti despre oameni obișnuiți.
În prezent, Rosie Grant locuiește în Los Angeles și lucrează la Barbra Streisand Center for Women’s Studies din cadrul UCLA, dar nu a renunțat la excursiile de weekend pentru a descoperi alte rețete funerare. Are peste 200.000 de urmăritori pe rețelele sociale care o urmăresc gătind și relatând poveștile din spatele fiecărei pietre funerare. Plănuiește și o primă oprire europeană, iar pentru propria sa piatră funerară a ales o rețetă personală: linguine cu fructe de mare, semn că și ea percepe mâncarea ca parte a identității pe termen lung. Fraza pe care a ales-o pentru finalul cărții sintetizează clar filosofia proiectului: nu ne definesc realizările, ci felul în care ne raportăm la ceilalți, iar amintirea pe care și-ar dori-o ar fi legată de o masă bună împărtășită cu cei dragi.
Ideea unei cărți precum To Die For ridică întrebări interesante despre memorie și patrimoniu: gravurile cu rețete transformă pietrele funerare în mici arhive culinare care conectează epoci, comunități și gusturi. Ele ne reamintesc că amintirile nu sunt doar text sau fotografie, ci și arome pe care le asociem cu oameni și momente. Proiecte ca acesta scot în evidență munca de arhivare neconvențională și arată că patrimoniul cultural poate fi descoperit în cele mai neașteptate locuri, inclusiv pe o piatră din cimitir unde, în loc de date și ani, este inscripționată o rețetă de biscuiți sau un sos preferat. Tu ce rețetă ți-ai dori să fie gravată pe mormânt pentru a fi amintit?
Fii primul care comentează