Povestea picturii Moartea lui Marat ne duce direct în Parisul sfâșiat de Revoluție, unde Jacques-Louis David a transformat un asasinat din iulie 1793 într-un mesaj vizual plin de simboluri și contradicții. Lucrarea, expusă în prezent la Muzeul Luvru până pe 26 ianuarie 2026, nu e doar un portret funerar: este o construcție intenționată de semne, manipulare și memorie politică care încă provocă și cere o lectură atentă.
David, personalitate de frunte a Școlii franceze, a reconstruit în tablourile sale momente esențiale ale epocii, de la asasinate politice la glorificarea lui Napoleon, iar în Moartea lui Marat urmează aceeași linie: transformă un fapt biografic într-un mit. Jean-Paul Marat, jurnalistul fervent care cerea condamnarea regelui Ludovic al XVI-lea, a fost înjunghiat pe 13 iulie 1793 de Charlotte Corday. Totuși David nu se limitează la redarea scenei; el presară ambiguități la fiecare pas, făcând din pânză un puzzle pentru privitor.
Văzut de aproape, tablou se dezvăluie ca o suprapunere de elemente pereche: două pene de scris, două date, două semnături, două scrisori, două femei evocate și chiar ideea a două cadavre, cel real și cel mitic. Marat apare pictat culcat în cada sa, cu mâna dreaptă lăsată moale lângă cuțitul care pare amenințător. Cu mâna stângă ține o hârtie pătată de sânge. Lângă cadă, pe o ladă, se disting o călimară și cealaltă pană. Ambele pene înmuiate în cerneală sugerează o întrebare atât de simplă, cât și de profundă: l-a omorât lama sau cuvântul? În vremuri tulburi, forța frazei poate fi la fel de distrugătoare ca o lamă.
În centrul compoziției se află două scrisori care dau sens întregii scene. Una este nota pe care Corday i-a înmânat-o lui Marat pentru a-l convinge să o primească, conținând apelul la bunătatea lui: Este suficient că sunt foarte nefericită, pentru a avea dreptul la bunătatea ta. Cealaltă e un bilet scris de Marat în chiar momentul atacului, pus peste un assignat, bancnota revoluționară, considerată de cercetători prima apariție a banilor de hârtie în arta occidentală. Pe acel bilet Marat promite 5 livre unei văduve: un gest care subliniază latura caritabilă a personajului. Astfel, David nu relatează doar o crimă, ci construiește opoziții: seducție versus altruism, înșelăciune versus binefacere.
Femeile evocate în tabloul lui David sunt două fantome: Corday, autoarea asasinatului, și văduva pe care Marat intenționa să o ajute. Aceste două prezențe feminine, una activă prin faptă și cealaltă absentă dar invocată în scrisori, reînvie o veche alegorie pentru Revoluție: lupta morală și politică a națiunii se desfășoară prin imagini feminine care întruchipează binele și răul. David reinventează tiparul clasic al confruntării dintre sfințenie și păcat și îl plasează în scena civic-politică a timpului său.
Mai sunt și semnăturile care nu sunt ceea ce par. David adaugă două semnături: una falsificată, așa cum apare pe scrisoarea Corday, și cealaltă a sa, gravată aproape ca pe un monument, cu dedicația Pentru Marat, David. Prin această intervenție autorală, artistul revendică scena, amintind gesturi din istoria picturii, gândiți-vă la Caravaggio, care a semnat monumental și macabru în Decapitarea Sfântului Ioan Botezătorul. Diferența este că David nu își asumă vina pentru crimă, ci își proclamă loialitatea politică: alipindu-se victimei, el afirmă o identitate comună, acum suntem toți Marat.
Data înscrisă sub semnătură, L’an deux, trimite la calendarul revoluționar introdus în 1792 și marchează renunțarea la vechiul timp creștin. David joacă cu cifrele: 1793 apare parțial ștearsă, iar în colțurile cutiei se văd 17 și 93, modificate, ca și cum artistul ar fi dorit să reconfigueze cronologia și să reseteze măsurarea timpului în acord cu noile idealuri republicane.
Toate aceste dublări și aluzii transformă trupul real al lui Marat într-o prezență multiplă: omul ucis și figura mitică pe care David o proiectează. Poetul Charles Baudelaire observa deja efectul, în camera rece și tristă a căzii plutește un suflet, iar această impresie de prezență imaterială amplifică aura mitică a tabloului. Capodopera a făcut parte din colecția Musées royaux des Beaux-Arts de Belgique din 1893 și este împrumutată Luvrului în prezent.
Concluzia privește dincolo de pânză și ne confruntă cu modul în care arta poate modela memoria colectivă. Moartea lui Marat arată cum o scenă politică (asasinatul din 13 iulie 1793), un artist (Jacques-Louis David) și simbolurile revoluției (assignatele, calendarul nou) pot fi împletite pentru a crea un mit. Imaginea ne amintește că memoria istorică este adesea construită, nu doar înregistrată; semnele, literele și detaliile minore, două pene, două scrisori, două semnături, pot modifica percepția asupra unui eveniment. Ce element din tabloul lui David ți se pare cel mai puternic: semnătura artistului, nota însângerată sau calendarul revoluționar?
Fii primul care comentează