Sindicaliştii din administraţie ies în stradă miercuri, 29 octombrie, pentru că se tem că salariul minim nu va fi modificat în 2026, iar discuţia privind această problemă are loc chiar în clădirea Guvernului. De la primele mişcări sindicale moderne din Europa, când muncitorii revendicau condiţii şi remuneraţii decente, până la protestele recente din Piaţa Victoriei, scena rămâne similară: angajaţi care cer atenţie din partea decidenţilor şi guverne care invocă restricţii bugetare. Situaţia din România readuce în prim-plan tensiunea cunoscută oricărui stat care încearcă să echilibreze necesitatea austerităţii cu presiunile sociale pentru venituri mai bune.
Federaţia Naţională a Sindicatelor din Administraţie (FNSA) a anunţat un protest miercuri, 29 octombrie, în Piaţa Victoriei, începând cu ora 11:00, chiar în ziua în care, susţin sindicaliştii, are loc şedinţa Consiliului Naţional Tripartit pentru Dialog Social la Palatul Victoria. Tema principală a acelei reuniuni este stabilirea salariului minim brut pe ţară de la 1 ianuarie 2026. FNSA solicită majorarea venitului minim pentru anul viitor şi respinge categoric varianta îngheţării salariului minim, argumentând că o astfel de decizie ar fi nedreaptă social, greşită din punct de vedere economic şi posibil ilegală. Sindicaliştii observă şi un moment ciudat: guvernul ar urma să ia decizia tocmai în ziua în care ei, împreună cu alte federaţii şi confederaţii, participă la un protest de amploare în Piaţa Victoriei, şi întreabă retoric dacă autorităţile nu sunt alarmate.
Mesajul FNSA pune în evidenţă consecinţele reducerilor anunţate: afirmaţii despre tăieri de zeci de mii de posturi şi diminuări salariale în administraţie, în timp ce liderii sindicali susţin că cei din conducere nu resimt asemenea reduceri. Datele invocate de federaţie vorbesc despre 34.000 de posturi eliminate din administraţia locală şi aproximativ 6.000 de posturi pentru demnitari şi consilieri. Pe deasupra, aproape 40% dintre funcţionari ar urma să se pensioneze în următorii zece ani, astfel că o reducere suplimentară cu 20% a unui aparat administrativ deja insuficient dimensionat echivalează, în viziunea sindicaliştilor, cu o amputare a capacităţii administrative, nu cu o reformă reală. Tonalitatea este gravă, dar mesajul conţine şi o doză de ironie tăcută: cum poţi face reformă dacă nu mai ai cine să o implementeze?
Discuţiile dintre liderii sindicali şi premierul Ilie Bolojan, de la mijlocul lunii septembrie, arată că dialogul nu s-a oprit. După protestul din Piaţa Victoriei şi marşul spre Parlament, sindicatele au avut o întâlnire cu premierul, care a subliniat dificultăţile financiare ale României şi necesitatea planificării responsabile a personalului şi a bugetelor. Bolojan a pus accent pe transparenţă şi pe continuitatea serviciilor publice, iar tonul mesajului său a fost pragmatic: dacă nu se iau măsuri la timp, costurile ulterioare vor fi mai mari. Premierul a sugerat că reorganizarea trebuie făcută planificat şi în dialog, astfel încât cei rămaşi să beneficieze de salarii decente şi condiţii pentru a-şi îndeplini atribuţiile, şi a legat calitatea serviciilor publice de nivelul impozitelor plătite de cetăţeni. Totodată, a lăsat deschisă posibilitatea continuării consultărilor cu partenerii sociali.
Blocul Naţional Sindical (BNS) exprimă aceeaşi îngrijorare privind majorarea salariului minim de la 1 ianuarie 2026 şi se întreabă de ce există atâta ostilitate în discursurile publice care par a se opune protejării nivelului de trai al celor aflaţi la limita subzistenţei. BNS avertizează că, într-un context de şocuri inflaţioniste, îngheţarea salariului minim ar conduce la o pierdere semnificativă a puterii de cumpărare în termeni reali, iar la sfârşitul lui 2026 nivelul real al salariului minim ar putea fi inferior celui din 2024. Sindicaliştii susţin că ceea ce este prezentat drept reformă se traduce, de fapt, prin măsuri de austeritate care lovesc populaţia şi nu remediază dezechilibrele structurale şi bugetare, mai ales dacă vin însoţite de concedieri şi restructurări nejustificate. Ei cer liderilor partidelor proeuropene să cântărească bine înainte de a susţine astfel de măsuri.
Lupta sindicatelor pentru salariul minim ridică întrebări concrete despre echilibrul între responsabilitatea fiscală şi protecţia celor mai vulnerabili angajaţi. Fără date clare şi fără un calendar de consultări care să ofere predictibilitate, astfel de conflicte riscă să se acutizeze. Un detaliu concret din text este cifra celor 34.000 de posturi anunţate ca tăiate, ea pune în relief amploarea schimbărilor din administraţia locală şi efectul asupra serviciilor publice. Cum poate fi garantat un proces de reformă administrativă care să menţină funcţionalitatea serviciilor publice, gestionând totodată presiunile bugetare? Credeţi că dialogul dintre sindicate şi guvern va genera soluţii acceptabile pentru ambele părţi?
Fii primul care comentează