România are în evidență șapte mari proiecte hidroenergetice începute în anii ’80 care n-au fost niciodată duse la capăt, iar în majoritatea cazurilor lucrările au rămas la faze avansate de construcție: Răstolnița, Bumbești–Livezeni (Jiului), Surduc–Siriu cu Nehoiașu II (Buzău), Pașcani (Siret), Cerna–Belareca (Caraș), Cornetu–Avrig–Căineni (Olt) și Cerna–Motru–Tismana II, Baraj Vaja (Tismana). Aceste investiții, preluate după 1990 de Hidroelectrica, sunt încă prezentate ca proiecte cu potențial, însă sunt blocate de ani buni din cauza problemelor administrative, litigiilor și disputelor publice privind impactul asupra mediului. Pe scurt: sunt investiții demarate în perioada comunistă, finanțate parțial din banii plătiți de consumatori, iar azi se poartă o dezbatere intensă despre soarta lor, într-un context în care schimbările climatice și cererea de apă schimbă prioritățile în gestionarea resurselor.
Studii recente ale Asociației Energia Inteligentă (AEI), condusă de expertul în energie Dumitru Chisăliță, arată că cele șapte amenajări sunt realizate în medie în proporție de aproximativ 83% și necesită doar investiții relativ mici în raport cu sumele deja cheltuite pentru a putea fi puse în funcțiune. AEI subliniază că aceste proiecte nu sunt doar structuri abandonate, ci active publice care ar putea produce energie, stoca apă și contribui la gestionarea secetelor și a inundațiilor. Cazuri recente, precum incidentul de la barajul Paltinu și oprirea Centralei Electrotermice Brazi, când eolianul și solarul n-au reușit să compenseze imediat lipsa de producție, scot în evidență vulnerabilitățile sistemului energetic românesc și rolul pe care hidroenergia l-a avut în menținerea stabilității în acele ore critice, după cum remarcă Dumitru Chisăliță.
Proiectul Surduc–Siriu, dezvoltat pe râurile Buzău, Bâsca Mare, Bâsca Mică și Zăbala în județele Buzău, Covasna și Vrancea, a fost demarat în 1981–1983 și, potrivit Hidroelectrica, este executat în proporție de 85%. Ministerul Mediului a solicitat recent Hidroelectrica revizuirea raportului de evaluare a impactului asupra mediului pentru extinderea amenajării, după o vizită a ministrei Diana Buzoianu, iar în paralel există acțiuni în instanță: asociațiile Declic și Bankwatch au cerut demolarea barajului de pe Bâsca Mare, iar dosarul a fost repus pe rol la Curtea de Apel Cluj. Totodată, Tribunalul Cluj a amânat o decizie privind suspendarea acordului de mediu pentru proiectul de la Răstolița (județul Mureș), iar Ministerul Mediului a emis acord de mediu pentru proiectul Cerna–Belareca pe terenurile din jurul Băilor Herculane, Cornereva și Mehadia. În aprilie, Hidroelectrica a lansat o licitație pentru lucrările de finalizare a centralei Nehoiașu 2, parte a amenajării Surduc–Siriu, cu o valoare estimată de 178 milioane lei (circa 35 milioane euro); suma e relativ mică deoarece o mare parte din structuri sunt deja realizate: clădirea centralei este construită, iar lucrările rămase includ betonări la zona turbina–generator, instalații electrice și montajul echipamentelor hidromecanice.
Pe de altă parte, proiectele neterminate au efecte și asupra strategiilor non-energetice. Exemplul din Suceava, cu amenajarea de la Vârfu Câmpului, inclusă ca proiect de utilitate publică prin OUG nr. 144/12 decembrie 2024 pentru asigurarea alimentării cu apă, ridică tensiuni între necesitatea acumulării de apă și protecția pădurii de luncă Zamostea, o pădure seculară de valoare. În numeroase situații, deciziile politice recente, promovate de miniștrii Energiei și Mediului, Sebastian Burduja și Mircea Fechet, au implicat aprobări și chiar defrișări la Răstolnița, dar fără progrese reale în realizarea și punerea în funcțiune a proiectelor. Comunicarea publică cu comunitățile locale și cu organizațiile de mediu a fost redusă în perioada fostei coaliții, iar proiectele au fost frecvent folosite ca argument politic, fără ca lucrările să fie încheiate efectiv.
Din perspectivă financiară, AEI atrage atenția că aceste investiții au fost suportate, parțial, de consumatorii casnici: pe o medie de 38 de ani de construcție, fiecare gospodărie ar fi contribuit cu aproximativ 120 de lei. Renunțarea la proiecte sau demolarea lor ar implica costuri foarte mari: estimări făcute prin comparație cu cazuri similare din străinătate indică costuri de refacere a terenurilor la starea inițială între 200 și 300 milioane USD per hidrocentrală, ceea ce pentru cele șapte proiecte ar însemna în jur de 1, 6 miliarde USD. AEI calculează că, dacă s-ar opta pentru demolare, fiecare consumator casnic ar plăti în medie circa 160 de lei, în timp ce continuarea și finalizarea lucrărilor ar însemna un efort mult mai mic pentru consumator: aproximativ 3, 2 lei în medie pe fiecare consumator în următorii 10 ani, conform estimărilor asociației.
Sunt și argumente strict energetice: cele șapte hidrocentrale nefinalizate ar aduce în total circa 214 MW putere instalată și ar produce între 0, 7 și 1 TWh pe an. Aceasta ar putea acoperi 15–18% din vârfurile de consum și ar reduce importurile nete de energie cu aproximativ 25% față de nivelul din 2024, ceea ce s-ar traduce prin scăderi de preț estimate la 3–5%, o stabilitate mai mare a sistemului și o dependență mai redusă de piețele externe. În plus, amenajările hidrotehnice au un rol important în atenuarea efectelor secetei: îndiguirile pot micșora de două-trei ori perioadele cu debite critice ale râurilor, pot asigura alimentarea localităților în perioade dificile și sprijină irigațiile. AEI estimează că finalizarea amenajărilor din Moldova ar crește volumul de apă stocabil cu peste 1 miliard m³ și ar reduce efectele secetei hidrologice cu mai mult de 60%.
Contextul demografic și creșterea consumului de apă accentuează problema: în ultimele decenii, numărul persoanelor racordate la rețeaua publică de apă s-a triplat, fără a fi însoțit de acumulări noi; fântânile gospodăriilor au fost închise în multe zone, limitând alternativele de alimentare. Consumului mediu de apă a crescut de la circa 120 l/persoană/zi în 1990 la aproape 160 l/persoană/zi în 2024 în marile orașe, iar presiunea asupra resurselor existente devine tot mai evidentă. Specialiștii cer o decizie matură, transparentă și bazată pe date, care să echilibreze securitatea energetică și protecția mediului, astfel încât soluția finală să servească interesele comunităților și ale naturii.
Nehoiașu 2 este menționat ca proiect scos la licitație pentru 178 milioane lei, cu circa 85% din lucrări realizate. Această cifră sintetizează dilema esențială: cheltuieli deja făcute și necesitatea unor investiții relativ mici pentru finalizare, versus riscuri de mediu și litigii care pot întârzia sau bloca proiectele. Exemple concrete precum Paltinu, Brazi, estimările de 214 MW și 0, 7–1 TWh, plus costurile posibile de demolare de 200–300 milioane USD per hidrocentrală, pun în discuție o alegere pragmatică pe termen lung. Ce părere ai: merită finalizate aceste hidrocentrale sau ar trebui prioritizate alte soluții pentru securitatea apei și a energiei?
Fii primul care comentează