Eugen Iancu, tatăl lui Alexandru, vorbește din România la zece ani de la incendiul din Club Colectiv despre ce s-a schimbat, sau nu, în sistemul sanitar și în gestionarea spațiilor publice. Povestea lui pornește dintr-o durere personală uriașă, dar a dobândit și o dimensiune publică: un om care a încercat să transforme tragedia într-un apel la responsabilitate și reformă.
De la început, Iancu a sperat că marea tragedie de la Colectiv va determina autoritățile să revizuiască regulile privind funcționarea cluburilor, normele de securitate și modul de funcționare al spitalelor. A descoperit însă, după ani de luptă publică și lobby, că nu există o lege clară care să reglementeze funcționarea spațiilor publice așa cum ar trebui și că sistemul sanitar păstrează mari lacune. Nu e vorba doar de birocrație: el observă că, la zece ani, nu s-a construit nici măcar un spital nou sau o secție modernă, iar promisiunile despre unități în construcție rămân adesea vagi.
Una dintre consecințele cele mai dureroase ale Colectivului, spune Iancu, a fost scosul în evidență al problemelor legate de infecțiile nosocomiale. Până atunci, mulți tratam complicațiile din spitale ca pe întâmplări banale: te-a tras curentul, ai făcut pneumonie. Acum se vede clar că infecțiile din spitale ucid, iar de zece ani problema e discutată fără rezultate palpabile. Iancu subliniază cu amărăciune că se moare în spitale din cauza igienei precare și a organizării defectuoase, iar semnele sunt evidente: pansamente murdare, răni supurând, acces necontrolat în saloane unde ar trebui respectate reguli stricte.
Frustrarea lui se îndreaptă spre clasa politică, managerii spitalelor și funcționarii publici. Se întreabă de ce, după un deceniu, primarii, prefecții, miniștrii sau secretarii de stat nu au făcut nimic semnificativ pentru a proteja viața cetățenilor. E supărat pe indiferența care pare să domine deciziile: dacă proiectele de modernizare nu sunt respectate, dacă echipamentele zac în depozite, cine răspunde? Iancu ridică problema cheltuielilor ineficiente: congrese sau conferințe plătite din fonduri europene care discută despre medicina viitorului, în timp ce spitalele rămân neconsolidate. Replica lui e tăioasă: ce rost are să vorbești despre medicina viitorului când nu s-a construit un spital în 35 de ani?
Dincolo de critica publică, Iancu a încercat să transforme durerea în acțiune. A înființat Asociația Colectiv GTG 3010 pentru a sprijini rudele victimelor, a face presiune ca statul să ia măsuri și pentru a informa oamenii despre drepturile lor. Prin asociație, explică supraviețuitorilor și aparținătorilor ce legi li se aplică, ce documente trebuie depuse și cum pot revendica drepturi. Totuși, această muncă îl epuizează treptat, pentru că discuțiile repetate despre tragedie și interviurile îl readuc la cele mai grele momente.
Un obstacol frecvent este rușinea sau teama victimelor de a face valuri. Mulți pacienți sau rude nu vor să deranjeze medicii sau ministerul; le e teamă că, dacă cer drepturi sau vorbesc prea tare, vor fi notați undeva și vor suporta consecințe. Această reținere colectivă face imposibilă cunoașterea dimensiunii reale a pierderilor din sistemul sanitar. Iancu atrage atenția că doar cazurile mediatizate ies la suprafață; multe alte situații rămân tăcute, iar adevărata amploare a problemelor rămâne necunoscută.
Pe lângă organizare și legislație, tatăl lui Alexandru insistă pe importanța igienei și a condițiilor speciale necesare îngrijirii pacienților arși. Tratamentul arsurilor cere temperatură și umiditate constante, condiții stricte de igienă și monitorizare atentă. Imaginea pe care o întâlnește el deseori în spitale contravine acestor nevoi: acces haotic în saloane, pansamente murdare, răni supurând. Toate acestea cresc riscul de infecții și complicații care pot fi fatale.
Dacă la început rudele victimelor Colectiv erau unite și își exprimau cerințele, în timp multe s-au retras, fiecare trăind durerea în felul său. Iancu recunoaște că a încercat să mențină legătura cu aproape toate familiile, să mobilizeze oamenii și să păstreze vie memoria tragediei. Dar povara e grea. Pe măsură ce anii trec, unii aleg tăcerea sau reînceperea propriei vieți; alții continuă lupta, dar resursele emoționale se epuizează. El subliniază că asociațiile ar fi utile doar dacă sunt conduse de oameni pregătiți, pragmatici și cu formare psihologică, nu de cei aflați prea aproape de pierdere, pentru a nu se repeta traumele.
Mesajul lui, la zece ani de la Colectiv, e o combinație de revoltă și solicitare clară: despre ce medicină a viitorului putem vorbi când mor tineri în spitale pentru că personalul nu respectă reguli simple de igienă sau când corupția deturnează resurse? Refuză să renunțe la partea de revoltă, considerând inacceptabilă predilecția unor oficiali pentru bani în locul meseriei și a prevenirii.
În ultimele reflecții publice, Iancu cere verificarea riguroasă a proiectelor de modernizare: dacă s-ar urmări renovările sau utilizarea fondurilor europene, ar putea ieși la iveală nereguli grave. Sugerează că, în urma unor anchete serioase, unii ar trebui trași la răspundere penală. Cuvintele lui sunt dure, dar provin din experiența directă a unui om care a pierdut un copil și care a petrecut un deceniu încercând să schimbe lucrurile.
Titlul Colectiv rămâne apăsător în memoria publică, iar cazul Lavinia de la Floreasca e un exemplu recent al riscurilor din Centrele de Arși. Aceste nume și situații evidențiază că problemele văzute la Colectiv nu au fost excepții izolate, ci semnale ale unor deficiențe sistemice. Vorbind despre cifre, proiecte de spitale, norme de igienă și responsabilitățile oficialilor, Iancu readuce în prim-plan realitatea concretă: promisiunile despre spitale noi, aparițiile în media și dosarele deschise rămân puncte de plecare, nu soluții finalizate. Creșterea transparenței în cheltuirea fondurilor, aplicarea strictă a normelor de igienă și atitudinea responsabilă a managerilor spitalelor sunt chestiuni practice care pot salva vieți. Credeți că presiunea publică și asociațiile de victime pot forța schimbări reale în următorii cinci ani?
si iarasi nimic, daaa