Când a apărut discuția despre spitale pentru pacienți cu arsuri extinse după tragedia din clubul Colectiv, întrebarea centrală a fost dacă România dispune de structuri efectiv funcționale pentru tratarea arsurilor severe. Firul evenimentelor începe în octombrie 2015, trece prin ani de promisiuni și amânări și ajunge în prezent cu câteva centre în construcție, numeroase declarații oficiale și tot atâtea motive de îngrijorare pentru bolnavi și familiile lor.
Pe 30 octombrie 2015, un incendiu izbucnit în fosta hală a fabricii Pionierul din Sectorul 4 a generat peste 180 de victime transportate către spitalele din București. Dintre acestea, 147 au fost internate în 11 unități: Spitalul de Arși Bagdasar Arseni, Grigore Alexandrescu, Sfântul Ioan, Elias, Spitalul Militar, Sfântul Pantelimon, Floreasca, Universitar, Dimitrie Gerota și Agrippa Ionescu. În primele momente autoritățile, conduse de ministrul Sănătății de atunci, Nicolae Bănicioiu, susțineau că unitățile erau pregătite și că nu era nevoie de sprijin extern, refuzând inițial oferte de ajutor. Ulterior, pe măsură ce situația s-a agravat, declarațiile s-au schimbat: numărul de decese a crescut, iar după șase zile s-a solicitat și acceptat asistență din străinătate, 39 de pacienți fiind transferați în centre din Europa. În total, tragedia s-a soldat cu 65 de decese, 27 dintre victime pierzându-și viața în noaptea incendiului, iar restul în spitale din țară și străinătate.
Un exemplu ilustrativ al problemelor sistemice a fost secția modernă pentru arși de la Spitalul Floreasca. Inaugurată cu mare fast înainte de Colectiv, secția a rămas închisă pentru că nu avea personal suficient, instalații de ventilație conforme și echipe complete, o parte din personal plecase în străinătate pentru salarii mai bune. Deși se vorbea despre dotări, multe echipamente nu funcționau la momentul tragediei. Raed Arafat a explicat ulterior că, deși tratamentele pentru arsuri se aplică în România, condițiile nu sunt ideale, iar soluțiile pe termen lung necesitau proiecte susținute și de Banca Mondială.
După Colectiv au urmat promisiuni și planuri. În 2019, ministrul Sorina Pintea anunța patru centre pentru mari arși care urmau a fi construite, cu finanțare parțială de la Banca Mondială. În 2021 autoritățile menționau trei centre la București, Timișoara și Târgu Mureș, cu un cost estimat la 190 milioane euro și termen de finalizare în 2024. Statistica oficială indica anual între 1.400 și 1.500 de pacienți cu arsuri grave, cu circa 200 de decese pe an, iar în țară existau doar 24 de paturi pentru adulți cu arsuri severe și 10 pentru copii, aceleași cifre ca la momentul Colectiv, fără creștere semnificativă în zece ani.
Proiectele au progresat neuniform. Construirea Centrului de Mari Arși de la Grigore Alexandrescu a fost anunțată în 2021, cu promisiunea finalizării în 26 de luni, dar în octombrie 2025 unitatea nu era gata. Ministerul Sănătății raporta un grad de realizare fizică de 34% și o finanțare de 20%, costul total estimat fiind de 487, 5 milioane lei, iar lucrările abia începuseră în septembrie 2023. La Timișoara, lucrările începute în iulie 2023 aveau un stadiu tehnic de 78% și o finanțare de 60%, la un cost de 311, 7 milioane lei. La Târgu Mureș contractul a fost semnat în ianuarie 2024, cu demararea lucrărilor în martie 2024, cost estimat aproape 396, 4 milioane lei, stadiul execuției 36% și finanțare de 30%. Per ansamblu, proiectele s‑au împotmolit din cauza contestațiilor la licitații, lipsei unor avize și dificultăților de coordonare a utilităților; ministerul a menționat că multe activități pregătitoare, demolări sau relocări de utilități, nu se reflectă ușor ca progres fizic.
PNRR-ul a fost invocat de ministru ca un impuls pentru construcția de spitale, cu mii de contracte de finanțare și zeci de șantiere deschise, dar realitatea de pe teren arată termene prelungite și discrepanțe între promisiuni și rezultate. Ministerul afirmă că 17 șantiere sunt în derulare și că patru unități vor fi date în folosință în cursul anului, restul urmand a fi finalizate în 2026 din alte fonduri europene.
Problemele nu sunt doar birocratice sau financiare. Cazul Centrului pentru Arși de la Floreasca a readus scandalul în 2025: o pacientă, Lavinia, cu arsuri pe 70% din corp, a fost transferată în Belgia după ce sora ei a reclamat lipsuri grave de igienă și neglijență. Pacienta fusese infectată cu Candida auris, o ciupercă periculoasă, iar controlul ministerial a confirmat prezența acestei infecții la centru. Au fost aplicate amenzi de câte 30.000 lei firmei de curățenie și unității sanitare pentru nerespectarea procedurilor și lipsa ventilației conforme. S-a dispus suspendarea internărilor de noi pacienți, iar șeful secției a fost demis. Istoria Floreasca ilustrează un lanț de deficiențe: secția inaugurată înainte de Colectiv nu era complet operațională, nu exista personal, instalațiile nu ofereau condițiile optime, lipsea planul de evacuare la incendiu, iar un aparat crucial pentru oxigenarea țesuturilor a rămas neinstalat și nefuncțional ani la rând. Acea barocameră a fost ținta unor acuzații privind achiziția supraevaluată și, în ciuda anunțurilor repetate din 2016, 2017 și 2019, nu a fost pusă în funcțiune.
În zece ani, situația arată că numărul real de paturi pentru arși nu s‑a modificat, 24 pentru adulți și 10 pentru copii, iar dezvoltarea unor centre moderne a fost fragmentată între promisiuni, întârzieri, controale și scandaluri sanitare. Există acum șantiere, contracte semnate și cifre raportate, dar pentru victimele unor calamități precum Colectiv fiecare an de amânare înseamnă un risc major. Aceleași probleme structurale, personal insuficient, proceduri slabe de igienă, instalații neconforme, achiziții blocate sau întârziate, rămân factori care afectează capacitatea reală de tratament.
Centrul de la Floreasca rămâne un exemplu semnificativ: promovat la inaugurare, folosit parțial, dar fără echipările și personalul necesar pentru a reprezenta o soluție completă. La nivel național, e clar că investițiile promise (inclusiv cele din PNRR) pot oferi resurse, dar implementarea a fost lentă și fragmentată. Raportul Curții de Conturi din 2023 și declarațiile oficiale arată că, deși planurile există, realitatea din spitale este încă departe de standardele invocate în campaniile de promovare ale proiectelor.
Cazul Lavinia, problema barocamerei de la Floreasca, numărul constant de paturi și întârzierile de finanțare și execuție sunt elemente concrete care explică de ce, la zece ani de la Colectiv, România nu dispune încă de o rețea funcțională de spitale pentru mari arși. Lucrările de la Grigore Alexandrescu, Timișoara și Târgu Mureș se vor încheia după 2025, cu finanțări parțiale din PNRR și alte surse europene; rămâne de văzut dacă acestea vor rezolva problemele de personal, igienă și management care au condus la pierderi de vieți în trecut. Ce părere ai despre ritmul și transparența acestor proiecte și consideri că măsuri mai stricte de control ar fi necesare pentru a preveni repetarea unor situații similare?
Fii primul care comentează